“Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac? ... Căci Eu îl cunosc… Avraam s-a apropiat şi a zis: ‘… nu vei ierta locul acela?’ … După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat.” (Gen. 18.17,33)

Odată cu chemarea lui Avraam Dumnezeu a dat tatălui responsabilitatea instruirii copiilor din familie cu scopul ca ei să „ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine.” Dar acest lucru nu este realizabil decât în măsura în care ambii părinţi respectă standardele de sfinţenie şi neprihănire pe care Dumnezeu le-a fixat familiei. Un eşec în educaţia membrilor familiei provine şi din influenţa nefastă a mediului în care aceasta îşi trăieşte existenţa. Ca om dedicat rugăciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu Avraam avusese suficiente experienţe prin care credinţa sa a urcat noi trepte de spiritualitate. El a ajuns până acolo încât „a fost numit prietenul lui Dumnezeu”. (Iac. 2.23) Ori Domnul Isus spune la Ioan 15.14: „Voi sunţeţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”. Rezultă de aici că părintele Avraam şi-a câştigat faima de prieten al lui Dumnezeu prin faptul că a făcut şi în familie voia lui Dumnezeu respectând cerinţele fixate de Creator făpturilor Sale. Când însă Cel Preasfânt Şi-a aruncat privirile spre Sodoma şi Gomora El a rostit următoarea sentinţă: „Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor este nespus de greu. De aceea Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti.” (Gen. 18.21-22) Observăm că Dumnezeu nu-Şi propune să acţioneze în mod arbitrar, conform zvonurilor pe care le primise, cu privire la stilul de viaţă imoral care era predominant în cetăţile Sodomei şi Gomorei. El decide să facă o anchetă la faţa locului, aşa cum de fapt a făcut şi în grădina Edenului, când S-a coborât să-i caute pe primii oameni, soţ şi soţie, Adam şi Eva, care păcătuiseră între timp ascultând de glasul şarpelui şi călcând astfel porunca divină. Din delegaţia cerului făceau parte trei persoane, conform cu Gen. 18.2, dintre care unul din cei trei era probabil o manifestare a lui Dumnezeu în înfăţişare umană. Ceilalţi doi erau îngeri cu trupuri umane. Delegaţia cerească îl vizitează pe credinciosul Avraam în familia sa testându-i astfel abilitatea primirii de oaspeţi şi, nu în ultimul rând, capacitatea de a crede vestea bună pe care Dumnezeu o aducea acestei familii fără copii: „La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce negreşit la tine, şi iată că Sara, nevasta ta, va avea un fiu.” (Gen. 18.10) Atât soţul Avraam cât şi soţia Sara erau chemaţi să înveţe, pas cu pas, o lecţie formidabilă: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” Apostolul Pavel explică în mod magistral mult mai târziu în Noul Testament, în epistola către Romani 4.18-21, felul în care Avraam şi Sara au absolvit, prin harul divin, şcoala credinţei în Cuvântul promisiunii: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: ‚Aşa va fi sămânţa ta’. Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.” Dumnezeu i-a adus lui Avraam două veşti: una bună şi una rea. Vestea bună era promisiunea cu privire la naşterea lui Isaac, cel care avea să schimbe în bine destinul întregii familii a patriarhului şi chiar a întregii lumi, pentru ca toate naţiunile să-şi primească bincuvântarea prin Sămânţa lui Avraam, care este Domnul Isus Cristos. Vestea rea, în ce priveşte Sodoma şi Gomora, îi aducea lui Avraam în prim plan dreptatea lui Dumnezeu care pedepseşte păcatul. Acest episod la care vă propun să ne oprim în continuare se află în Gen. 18.16-33 şi descrie planul divin pentru nimicirea Sodomei şi Gomorei. Dumnezeu îl anunţă pe prietenul Său Avraam ce are de gând să facă. Un mijlocitor în rugăciune precum era Avraam nu-şi încrucişează mâinile în semn de fatalitate. Avraam a început să ducă înaintea Domnului lupta rugăciunii de mijlocire pentru cei neprihăniţi din cetate: 50,45, 30,20, 10. Chiar şi pentru 10 oameni neprihăniţi Domnul nu ar fi distrus Sodoma, dar, din păcate nici atâţi nu s-au găsit. Rugăciunea lui Avraam este pentru toţi urmaşii săi un strălucit exemplu al rugăciunii de mijlocire eficientă. El se baza pe caracterul drept al Judecătorului întregului pământ, împletind cu măiestrie îndrăzneala sa puternică cu o adânca smerenie: mijlocitorul uman se considera pe sine înaintea lui Dumnezeu doar “praf şi cenuşă”(v. 27). O astfel de performanţă spirituală nu o poate da decât o cunoaştere intimă a lui Dumnezeu. Domnul a plecat numai când Avraam şi-a terminat rugăciunea. Părtăşia cu robul Său îi dă lui Dumnezeu prilejul să depună o mărturie impresionantă despre Avraam ca om al rugăciunii şi cap al familiei: ”Eu îl cunosc (pe Avraam, n. n.) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit.” (Gen. 18.19) Dumnezeu Se destăinuie astfel lui Avraam, care era un om drept şi bun, punându-l într-o dilemă din care nu poţi ieşi cu uşurinţă: „Vei nimici tu oare şi pe cel bun împreună cu cel rău?” Aşa îşi începe Avraam mijlocirea sa pentru Sodoma stând înaintea Domnului. Nu ni se spune însă nimic despre Lot că s-ar fi rugat mijlocind pentru familia sa şi pentru concetăţenii săi. Mie mi se pare că această paralelă dintre Avraam şi Lot, în ajunul distrugerii Sodomei, se impune de la sine cu multe învăţăminte pentru noi cei ce trăim în vremea sfârşitului când revenirea lui Isus este iminentă. Va trebui să vedem relaţia cu lumea lor a fiecăruia dintre cei doi. Avraam trăia în singurătatea munţilor şi pentru că n-a fost robul lumii de atunci de aceea a şi putut să-l salveze pe nepotul său Lot şi familia acestuia când cei cinci împăraţi au jefuit Sodoma. Pentru că era un om duhovnicesc Dumnezeu Şi-a adus aminte de Avraam pregătindu-i o extraordinară posteritate, atât în istorie cât şi în întreaga veşnicie. Lot, pe de altă parte, ducea o viaţă extrem de îndatorată Sodomei şi se simţea, probabil, vinovat de eşecul ei aşa cum un guvernant oarecare resimte în propria sa conştiinţă efectul crizei prin care îi trece ţara. Este sigur că Lot făcuse o alegere greşită când se stabilise în Sodoma. Viaţa lui socială, căsătoriile nereuşite ale fiicelor sale, materialismul evident al consoartei sale au făcut din bietul Lot un om mulţumit doar cu o rugăciune făcută pentru propria siguranţă şi a familiei sale. În acest fel Lot este icoana creştinului firesc care nu se gândeşte decât la propria sa salvare şi nu simte nevoia să mijlocească şi pentru cei pierduţi din cetate aşa cum a făcut Avraam. Paradoxal şi de neînţeles însă este faptul că, în timp ce mijlocirea lui Avraam, devotată, generoasă, dreaptă, plină de bunăvoinţă şi compasiune, nu rămâne decât parţial împlinită, rugăciunea jalnică, timorată şi egoistă a lui Lot a fost ascultată: i s-a dat cetatea de scăpare Ţoar peste care răsărise soarele. (Gen. 19.23) Condiţia lui Lot în Sodoma, asocierea lui cu sodomiţii în acte de comerţ pentru îmbogăţirea sa, copierea stilului de viaţă lumesc i-au distrus sufletul aşezându-l înaintea lui Dumnezeu pe o poziţie diferită de cea a lui Avraam. Viaţa lui Lot în Sodoma nu poate fi asemănată cu acea minune a harului care să fi contribuit la salvarea cetăţii întrucât Mântuitorul a vorbit astfel împotriva Capernaumului: ”Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.” (Matei 11.23-24) Starea lui Lot, în Sodoma, care constrastează puternic cu mijlocitorul Avraam în rugăciune îi descrie pe mulţi creştini nepăsători din societatea noastră care îşi riscă viaţa spirituală încercând să obţină cât mai multe foloase de la lumea în care trăiesc ca nişte prizonieri ai plăcerilor personale. Acelaşi lucru se poate spune şi despre soţia lui Lot, citată de Domnul Isus în Evanghelie, la Luca 17.32, ca un avertisment dat creştinilor care slujesc la doi stăpâni. „Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi, şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare.” (Gen. 19.26) neţinând cont de faptul că îngerii din ceruri au spus: „Scapă-ţi viaţa! ... şi să nu te uiţi înapoi!” (Gen. 19.17) După modelul salvării lui Lot în ziua mâniei viitoare a lui Dumnezeu care va veni peste lume Dumnezeu a promis celor neprihăniţi salvarea Lui (Apoc. 3.10). Noul Testament ne atrage atenţia că ziua finală a mâniei lui Dumnezeu se apropie. Apostolul Petru este foarte convingător când scrie creştinilor din vremea sa despre lucruri apocaliptice cu atât mai valabile în vremea noastră: „Deci fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?” (2 Petru 3.11-12) Acum este rândul nostru să decidem cu cine vrem să ne asemănăm: cu Avraam sau cu Lot, sau cu soţia lui Lot? Prin purtarea noastră sfântă şi evlavioasă putem putem zidi viaţa de rugăciune mijlocind pentru cei dragi ca şi Avraam, târguindu-ne pur şi simplu cu Dumnezeu şi cerându-I să-i mântuiască cu o clipă mai devreme de închiderea uşii harului. Chiar dacă Sodoma n-a fost salvată nu trebuie să tragem concluzia că mijlocirea lui Avraam înaintea Domnului a fost un eşec. În Ghetsimani agonia Domnului din ruga Sa către Tatăl n-a fost o rugăciune neascultată deoarece Fiul a cerut înainte de a merge spre răstignire şi moarte: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta. !” E important ca în toate mijlocirile noastre să urmărim cu perseverenţă voia lui Dumnezeu după modelul lui Avraam şi al Domnului Isus în Ghetsimani. Iubiţi cititori, când în rugăciune îi aducem lui Dumnezeu suferinţele noastre, cu certitudine că El este prezent şi ne ascultă. Strigătul lui Isus din grădina Ghetsimani ne aminteşte că în rugăciune putem depăşi barierele „eu-lui” nostru şi ale problemelor noastre pentru a ne deschide necesităţilor şi suferinţelor celorlalţi. Rugăciunea lui Isus muribund pe Cruce ne învaţă, de asemenea, să ne rugăm cu iubire pentru atâţia fraţi şi atâtea surori care simt greutatea vieţii de zi cu zi, care trăiesc departe de cer, care sunt în durere, care nu au un cuvânt de mângâiere. Fiţi gata să aduceţi toate acestea inimii lui Dumnezeu, pentru ca şi ei să poată simţi iubirea Lui care nu ne abandonează niciodată.