„Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe scara aceea.” (Gen. 28.12)

Iacov pleca din casa părintească la sfatul mamei sale Rebeca. El a primit binecuvântarea lui Dumnezeu, dar lucrul acesta l-a înfuriat rău pe fratele său Esau, cel ce nu se uita la defectele sale prin care şi-a vândut dreptul de întâi-născut, ci îl condamna pe cel vinovat de vicleşug în felul cum se prezentase înaintea lui Isaac. Rebeca spera că timpul va rezolva problemele din familie. Se pare că ea n-a mai apucat să-şi vadă fiul care se va fi întors acasă după mai bine de douăzeci de ani. Viaţa îşi are, desigur, cotiturile şi surprizele ei mai puţin plăcute. Acum Iacov, fiul cu puţin mai tânăr decât Esau, este în drum spre Haran şi s-a oprit într-un asfinţit de soare ca să se odihnească. În locul unei perne la căpătâi îi stătea o piatră. A închis ochii pentru somn. Oricum nu-şi înţelegea prea bine singurătatea: şi-a pierdut pentru o vreme părinţii şi singurul său frate, pe Esau, cu care a intrat în conflict. Şi gândindu-se că poate prin somnul odihnitor şi meritat va uita aceste amărăciuni sufleteşti, deodată adoarme dus ca pe alte tărâmuri. Tărâmuri de vis, se înţelege. În visul său îi apare o scară uriaşă care leagă cerul de pământ. O astfel de imagine îţi poate oferi o mângâiere atunci când eşti însingurat şi trist într-o lume neprietenoasă şi străină. Dumnezeu vrea să-i demonstreze tânărului Iacov că îi este drag de el, cu toate că nu s-a comportat prea frumos cu fratele Esau. Îngerii cerului suiau şi coborau pe acea scară astfel încât pribeagul Iacov să nu se considere chiar atât de singur şi părăsit. Da, el nu mai este acasă cu familia în care se născuse, dar se pare că a primit în noaptea aceea o nouă familie, familia îngerilor ocrotitori care veneau direct de la Dumnezeu. Solii cereşti veniseră la Iacov să-l atenţioneze că, dacă Domnul îi va vorbi de la cel mai înalt capăt al scării, se merită să-şi întrerupă somnul. Într-adevăr era un nou început în viaţa tânărului fugar. El fugise de oameni dar L-a întâlnit pe Dumnezeu care avea să-i schimbe caracterul prin multele necazuri ce-l aşteptau pe calea vieţii. Fiecare dintre noi avem propriile noastre visuri, dar cel mai fericit vis este acela ce ni-L aduce pe Dumnezeu faţă în faţă. Adevărul este că avem nevoie să ne schimbăm şi noi perspectiva vieţii aşa cum i s-a întâmplat fiului lui Isaac. Când Dumnezeu vine să-i vorbească El îi descoperă mai întâi cartea Sa de identitate: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac.” Era foarte important ca Iacov să nutrească în mintea şi inima sa, nu gânduri de amărăciune faţă de părinţi, ci doar respectul şi preţuirea lui faţă de cei care i-au dat viaţa. Şi apoi dacă Dumnezeu a fost cu Avraam şi cu Isaac în periplul vieţii lor, în mod sigur, aceeaşi şansă o are acum şi Iacov oricât ar fi el de abătut şi însingurat. Dumnezeu a venit să-l încurajeze pe tânăr, deoarece era posibil ca în urechile sale încă să mai răsune batjocoritor cuvintele fratelui său Esau: “La ce-mi foloseşte dreptul acesta de întîi-născut? ! ... ” Mă-ntreb de câte ori nu vine diavolul şi la noi atunci când suntem înghesuiţi de nereuşite în viaţa de credinţă, când trecem prin lipsuri materiale şi poate mai suntem şi bolnavi pe deasupra: “Dacă tu eşti copilul lui Dumnezeu de ce ţi se întâmplă toate acestea? ... ” E foarte greu dacă nu chiar imposibil să găseşti răspunsuri la toate întrebările filozofice ale duşmanului. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură, prin revelaţie, cea mai puternică protecţie în timpul războiului spiritual, cu noi înşine şi cu lumea din jurul nostru: “Iată, Eu sunt cu tine!” (Gen. 28.15a) Înaintea plecării în călătorie, Iacov a primit binecuvântarea tatălui său Isaac, binecuvântare înnoită de către Dumnezeu Însuşi care i-a făgăduit, lui şi urmaşilor săi, pământul în care se oprise. Fixându-i hotarele ţării pe care i-o va da în dar, Cel Sfânt extinde binecuvântările de la robul Său la toate familiile pământului. Alungându-i teama cu care probabil încă se mai lupta în sufletul său, Domnul îi spune: „Iată, Eu sunt cu tine!” Prezenţa lui Dumnezeu este pentru fiecare dintre noi cea mai sigură pază şi protecţie, răscumpărare precum şi grandioasa împlinire a scopului final „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15.28). Când avem parte de revelaţia cerului, elementul cel mai important care urmează este felul în care reacţionăm şi-I răspundem Domnului. Închinarea plină de reverenţă trebuie să fie totdeauna răspunsul nostru dat prezenţei lui Dumnezeu. În Gen. 28.16-22 este descris felul în care s-a rugat Iacov copleşit de emoţia prezenţei lui Dumnezeu. Stând de vorbă cu sine însuşi el îşi reproşează faptul că n-a fost conştient de la început cu privire la prezenţa Domnului în acel loc în care se oprise peste noapte. Ar trebui să cugetăm zi şi noapte la Legea Domnului şi la lucrările Lui minunate ca să conştientizăm cum se cuvine prezenţa lui Dumnezeu. Din moment ce pământul acesta este „aşternutul picioarelor Lui” (Matei 5.35) înseamnă că Dumnezeu nu este departe de noi aşa cum nu era prea departe nici de Iacov. Gândind astfel frica l-a cuprins şi a exclamat: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este Casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Gen 28.17) Temerea de Dumnezeu este cel mai important ingredient al închinării care însoţeşte viaţa de sfinţenie. Nu există evlavie fără temere de Dumnezeu. Observăm că Dumnezeu i-a dat în acea descoperire lui Iacov adresa locului unde se poate lua legătura cu El. În Casa lui Dumnezeu găsim întotdeauna „poarta cerurilor” pentru că această Casă este în primul rând o casă de rugăciune. Astfel viaţa tânărului avea să se schimbe sub imboldul direct al descoperirii divine. Prima măsură a fost transformarea pietrei care-i ţinuse loc de pernă într-un stâlp de-aducere aminte. Nu există o istorie a legăturilor noastre cu Dumnezeu fără acest stâlp de-aducere aminte unde El ne-a vorbit pentru prima oară şi unde noi I-am răspuns cu rugăciune. În Noul Legământ pietrele moarte devin „pietre vii” şi acestea formează împreună cu Isus „piatra vie” din 1 Petru 2.4 „o casă duhovnicească” în care să aducem jertfe „plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos”. Dar acest lucru nu este posibil decât în măsura în care am primit în inima noastră uleiul Duhului Sfânt, ungerea care ne „învaţă... . toate lucrurile şi este adevărată” (1 Ioan 2.27) De aceea Iacov a turnat ulei peste vârful pietrei, uleiul fiind simbolul Duhului Sfânt care ne ajută în rugăciune şi în toate slăbiciunile naturii noastre umane. După aceste pregătiri necesare, rugăciunea lui Iacov s-a transformat într-o juruinţă puternică şi pilduitoare pentru toţi urmaşii săi, şi pentru toţi cititorii de astăzi ai Bibliei. Iacov a zis în rugăciunea sa: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine... . Dacă-mi va da pâine şi haine... Dacă mă va întoarce în casa tatăului meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu şi piatra ca stâlp de-aducere aminte va fi Casa lui Dumnezeu... ” Rugăciunea până aici se încadra în promisiunea şi voia lui Dumnezeu pentru Iacov şi urmaşii săi, cu precizarea că autorul juruinţei i-a adăugat, aşa cum de fapt este şi normal, aspecte mai concrete cum ar fi: pâinea, hainele, revenirea acasă. La final însă Iacov, inspirat de Duhul Sfânt, promite să-I dea Domnului a zecea parte din tot ce va primi de la El. Zeciuiala are legătură directă cu Casa lui Dumnezeu şi prin ea Iacov devine partenerul Domnului. Iacov foloseşte expresia „dacă” de trei ori în rugăciunea sa, nu pentru a sugera îndoială faţă de Dumnezeu şi principiile clare ale legământului Său, ci doar pentru a confirma din capul locului faptul că voia lui Dumnezeu în viaţă are nevoie de ascultarea necondiţionată. Prin acest contract al zeciuielii juruinţa lui Iacov în rugăciune pune în lumină marea bunătate a lui Dumnezeu care dă totul pentru robul Său, dar pentru Sine, de fapt pentru Casa Lui, nu reţine decât zece procente. Biblia ne arată în Noul Testament, pe dealul Golgotei, că atunci când Dumnezeu n-a mai avut ce să dea pentru mântuirea noastră, S-a dat pe Sine în Persoana Fiului Său. Noi ce dăm pentru El astăzi? Cel ce a întocmit inimile tuturor oamenilor îţi zice: ”Fiule, dă-Mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele!” (Prov. 23.26)