„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul de la ieşirea lui din Egipt.’... ” (1 Sam. 15.2)

În cartea Exodului cap. 17, vers. 8-16, ni se povesteşte despre războiul purtat de Israel împotriva lui Amalec, unul dintre cei mai răi urmaşi ai lui Esau, fratele lui Iacov. Pentru prima dată apare în naraţiune generalul Iosua, care primeşte de la Moise instrucţiuni foarte clare: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” (vers. 2) Alegerea lui Iosua nu este întâmplătoare, chiar numele lui înseamnă „Iehova este mântuire!” Omul care mai târziu va cuceri Canaanul apare mai întâi ca un simplu ostaş, după cum Domnul Isus Cristos „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filip. 2.7) Astfel Dumnezeu îl pregătise în mod providenţial pe Iosua pentru războaiele pe care avea să le ducă în scopul cuceririi Canaanului, ţara pe care Domnul i-o promisese lui Avraam. După cum Mântuitorul avea să-Şi aleagă ucenicii pentru lucrarea mesianică (vezi Luca 6.12) şi lui Iosua i se spune: „Alege nişte bărbaţi... ” Nu orice bărbat putea merge cu Iosua la luptă, ci numai aceia care se bucurau de încrederea lui, care puteau lupta cot la cot împreună cu el împotriva duşmanului comun. Bărbaţii aleşi de Iosua erau chemaţi să accepte atât biruinţa, cât şi înfrângerea. Moise, împreună cu Aron şi Hur, pe munte, reprezintă componenta războiului spiritual dus în înălţimile cerului pentru poporul Domnului. Aaron era fratele mai mare al lui Moise iar Hur, după istoricul antic evreu Josephus Flavius, soţul Mariei, deci cumnatul lui Moise. Ridicându-şi mâinile spre Dumnezeu, Moise îşi afirma astfel dependenţa şi credinţa în ajutorul divin, deci nu numai în forţa sa armată. El se încredea în Domnul oştirilor care L-a scos din Egipt cu mână tare. Când mâinile lui Moise, susţinute şi de Aron şi Hur, rămâneau ridicate Israel îl învingea pe Amalec. Dacă Moise slăbea şi mâinile-i cădeau la pământ, Amalec recupera teren şi Israel bătea în retragere. Ce imagine plastică şi extrem de grăitoare despre rolul şi importanţa rugăciunii, „a mâinilor noastre ridicate”, în războiul spiritual! „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efes. 6.12), le scrie apostolul Pavel creştinilor efeseni. Putem remarca până aici două adevăruri la fel de importante pentru fiecare dintre noi. Mai întâi puterea şi izbânda lui Israel se puteau obţine numai printr-o necurmată apropiere de Dumnezeu în rugăciune, credinţă şi ascultare. Când rugăciunea lui Moise se întrerupea, înceta şi revărsarea puterii divine peste poporul său. La Evrei 7.25 ni se arată rolul Domnului Isus ca Mare Preot, care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” În al doilea rând vedem că şi în Noul Legământ, noi cei mântuiţi prin har, nu prin Lege, suntem chemaţi să practicăm acest principiu divin. Dacă nu reuşim să chemăm zilnic pe Dumnezeu în rugăciune atunci va înceta revărsarea către noi a vieţii, protecţiei, binecuvântării şi harului ceresc. Speranţa victoriei noastre stă în apropierea fără încetare de tronul harului lui Cristos pentru a primi putere şi ajutor la vreme de nevoie. Amalec, pe plan spiritual, este un tip al firii pământeşti, simbolul naturii umane corupte din viaţa noastră despre care Biblia declară la Galateni 5.17 următoarele: „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti; sunt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Se impune următoarea paralelă între Amalec şi firea pământească: (1) Firea se înfăţişează după ce Duhul Sfânt a fost dăruit credinciosului la convertire şi în urma botezului cu Duhul Sfânt şi luptă insistent împotriva Duhului; (2) Domnul va purta război împotriva firii vechi din neam în neam; (3) Până la moartea fizică sau până când va veni Răpirea Bisericii, firea veche nu este niciodată eradicată, nu este decât inhibată sau scoasă din uz prin acceptarea „răstignirii împreună cu Cristos” pe cruce, prin credinţă şi cu ajutorul exclusiv al Duhului; (4) Ne sunt sugerate practic două mijloace prin care putem triumfa asupra firii vechi: rugăciunea şi Cuvântul. Lupta a fost cruntă până la sfârşitul zilei când Iosua l-a biruit pe Amalec, dar nu l-a scos definitiv din istorie. Moise avea să consemneze în carte, pentru posteritate, angajamentul lui Dumnezeu pentru stârpirea duşmanului lui Israel: „... voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.” (vers. 14) Moise şi-a însuşit, prin priceperea Duhului, această deviză mobilizatoare a Domnului după ce a zidit un altar pe care l-a numit „Domnul, steagul meu”, sau „Iehova-nisi”. El a vorbit pentru toţi oştenii săi, pentru Iosua, şi pentru toţi cei ce vor să poarte războaiele Domnului prin rugăciune, credinţă şi post: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!” De aceea apostolul Pavel, în a doua sa epistolă, îl compară pe tânărul său copil în credinţă, Timotei, cu „un bun ostaş al lui Cristos” care trebuie să fie unit cu Pavel în suferinţă. Această suferinţă o putem întâlni şi în războiul lui Iosua cu Amalec. Vrăjmaşul nu va ceda uşor. Pavel este convins că nu este suficient să fim „înscrişi la oaste”, adică să fim membri în registrele Bisericii, dacă ne încurcăm cu treburile vieţii, adică ale firii pământeşti, conform cu 2 Timotei 2.4-5. Asta ar însemna să cochetăm cu duşmanul, aşa cum a făcut regele Ahab, în 1 Împăraţi 20.33, cu Ben-Hadad, împăratul Siriei despre care cronicarul biblic spune: „Ben-Hadad a venit la el, şi Ahab l-a suit în carul lui”. Mai târziu Dumnezeu, printr-un proroc al Său, va condamna gestul duplicitar al lui Ahab spunându-i: „Pentru că ai lăsat să-ţi scape din mâini omul pe care-l sortisem nimicirii, viaţa ta va răspunde pentru viaţa lui, şi poporul tău pentru poporul lui.” (1 Împ. 20.42). Cu alte cuvinte „nu puteţi fi amândoi victorioşi, şi tu să scapi şi el să scape, fără nicio consecinţă pentru armatele care s-au confruntat în bătălie”, părea să-i spună Dumnezeu regelui Ahab care a plecat acasă trist din pricină că Dumnezeu avea dreptate şi, în acelaşi timp, mânios pe profetul care şi-a permis să-l critice. Un alt episod biblic care consemnează lupta lui Israel împotriva lui Amalec este atunci când Dumnezeu l-a pus la proba ascultării, cea mai importantă dintre toate probele, pe primul rege al poporului Său, pe Saul, în 1 Samuel 15.1-35. Saul trebuia să-l bată pe Amalec şi să-l nimicească cu desăvârşire, fără milă: bărbaţi şi femei, copii şi prunci, cămile şi măgari, boi şi oi. Ordinul divin era neinterpretabil şi trebuia executat întocmai şi la timp. Puterea răului şi a adversităţii faţă de Dumnezeu era reprezentată de aceşti amaleciţi. Decizia lui Dumnezeu dată lui Saul se asemăna cu cea luată în cazul potopului lui Noe când toată lumea inclusiv copiii şi pruncii au fost daţi nimicirii, atât de mare era răutatea şi violenţa acelor vremuri. Era mai bine să moară copiii amaleciţilor de mici decât să trăiască sub influenţa stricată şi rea a părinţilor lor. Pentru că Saul nu era ataşat cu toată inima voiei lui Dumnezeu el s-a răzvrătit împotriva Lui şi n-a vrut să se supună instrucţiunilor Sale. Este un model trist al eşecului din viaţa noastră creştină când ieşim de sub călăuzirea Duhului şi preferăm, uneori în mod aproape inexplicabil, să urmăm impulsurile cărnii şi înţelepciunea firii pământeşti. Păcatul lui Saul se va multiplica la scară mult mai mare în ultima apostazie care va precede revenirea lui Isus pe pământ. Slujirea lui Dumnezeu este un act fără valoare dacă nu este însoţită de ascultarea totală a Cuvântului Său. A nu umbla sub călăuzirea Duhului înseamnă a cădea sub influenţa poftei firii pământeşti care-şi revendică drepturile, asemenea lui Amalec, care deşi biruit de Saul iniţial, l-a condus ulterior pe acesta la un răsunător şi costisitor eşec: lepădarea de către Dumnezeu. Biblia ne arată cum un tânăr amalecit anonim este legat de moartea regelui Saul, pe muntele Ghilboa, când Saul a căzut în faţa filistenilor, împreună cu fiii săi. Tânărul amalecit i-a povestit lui David, potrivit textului din 2 Samuel 1.10, amănuntele intervenţiei sale: „M-am apropiat de el (de regele Saul, n. n.) şi l-am omorât~&."_~. Se confirmă astfel proverbul care spune: „Acela pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Dacă nu lăsaţi firea pământească să moară împreună cu Cristos, pe cruce, ea vie fiind, vă va omorî pe dvs. , ca tânărul amalecit pe regele Saul. În lupta cu firea pământească numai Duhul Sfânt ne poate conduce la victorie, prin rugăciune şi credinţă, aşa cum găsim scris la Coloseni 3.5-6: „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”. Deci nu uitaţi, cât suntem pe pământ, în trupul de carne, niciodată această luptă nu încetează, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Israel, prin Moise, despre conflictul ireductibil cu Amalec. Biserica este un organism viu care se află într-o continuă transformare. Dumnezeu preţuieşte rugăciunea copiilor Săi cu o valoare veşnică. A deveni familiari cu prezenţa lui Dumnezeu în fiecare moment al vieţii şi a o cultiva prin atitudinea de rugăciune ar trebui să fie un scop al tuturor întâlnirilor care au loc la biserică, la ea ar trebui să ne aducă predica şi la ea ar trebui să revenim de unii singuri dacă dorim o viaţă de victorie împotriva lui Amalec. Să facem din rugăciune nu o opţiune personală sau un supliment facultativ al vieţilor noastre, ci o trăsătură fundamentală a stilului nostru de viaţă. Pentru toţi cei sătui şi frustraţi de rugăciunea lor fără răspuns şi lipsită de entuziasm există doar o singură soluţie: continuaţi lupta rugăciunii cu mâinile ridicate spre Cel ce mijloceşte la dreapta Tatălui pentru noi! E adevărat că în zilele noastre bisericile fac multe campanii de evanghelizare de zile întregi dar se roagă doar câteva minute, iar la Dumnezeu se întorc doar câţiva oameni. Propun să inversăm proporţia în favoarea rugăciunii şi, în mod sigur, predicile vor produce rezultate mult mai mari. A. C. Dixon a spus: “Cînd ne bizuim pe organizaţie, ne alegem cu ceea ce organizaţia poate să facă. Cînd ne bizuim pe educaţie, ne alegem cu ceea ce educaţia poate să facă. Cînd ne bizuim pe elocvenţă, ne alegem cu ceea ce elocvenţa poate să facă, şi aşa mai departe. Nu vreau să subestimez nici unul dintre aceste lucruri căci toate acestea îşi au locul lor cuvenit, dar atunci cînd ne bizuim pe rugăciune ne alegem cu ceea ce Dumnezeu poate să facă!”