“Israel a păcătuit; a călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit, şi le-au ascuns printre lucrurile lor.” (Ios. 7.11)

Pe fondul cuceririi Ierihonului, după ce israeliţii traversaseră cu bine Iordanul, a venit duşul rece al înfrângerii de la Ai din pricina păcatului lui Acan. Înfrângerea a fost urmată de biruinţa din valea Acor, însă până acolo este un drum dureros de parcurs din care putem învăţa, ce anume ne predispune la păcat şi înfrângere. Spionii trimişi de Iosua la Ai s-au întors plini de încredere şi au semănat ideea că cetatea este slab apărată şi că nu trebuie să meargă la luptă întreaga armată a lui Israel. Circa trei mii de oameni s-au aruncat asupra cetăţii şi s-au confruntat cu o neaşteptată înfrângere (Ios. 7. vers. 1-5). Este nevoie să amintesc faptul că ostaşii lui Iosua nu s-au rugat înainte de a începe lupta întrucât veneau după o victorie. Niciun război nu este dinainte cîştigat. În mentalul colectiv al unei armate o victorie obţinută deja poate fi periculoasă pentru lupta ce urmează exact atunci când ostaşii ei se cred inexpugnabili simţindu-se cei mai tari. Erau oare canaaniţii mai puternici ca cei din Ierihon sau evreii erau mai slabi? Motivul înfrângerii a fost păcatul ascuns, furişat în tabără prin faptele nesăbuite ale unui om care şi-a însuşit o parte din pradă. Domnul i-a spus lui Iosua că rugăciunea nu-l ajută dacă nu trece la acţiunea de aflare şi îndepărtare a păcatului. Prin metoda tragerii la sorţ s-a descoperit mai întâi tribul, apoi familia, apoi casa şi în cele din urmă omul: Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda (Ios. 7.18). El furase o manta de Şinear, două sute de sicli de argint şi o placă de aur pe care le ascunsese în cortul său. Repetând parcă istoria păcatului Evei din grădina Edenului, păcatul lui Acan, “… am văzut... am poftit... am luat... ”, este o ilustraţie dramatică a textului din Iac. 1.14-15: „Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată conceput, aduce moartea.” Biblia spune că cine glumeşte cu păcatul nu este un om înţelept. Criticii Bibliei şi, poate chiar noi înşine, am putea considera judecata lui Acan prea aspră pentru că pedepsirea lui cu moartea s-a răsfrânt nu numai asupra lui ci şi asupra întregii familii. Acest lucru pune în lumină câteva principii în cazul când cineva păcătuieşte în mod flagrant în mijlocul poporului lui Dumnezeu: 1. Când în Biserică există sau se tolerează un păcat grav binecuvântarea lui Dumnezeu este diminuată, întârziată sau pierdută pentru totdeauna. A se vedea, ca exemplu, toleranţa păstorului Bisericii din Tiatira faţă de „prorociţa” Iezabela, care-i amăgea şi-i întina pe anumiţi membri din comunitate, prin fapte de imoralitate şi care, în absenţa pocăinţei, aceştia îşi vor lua pedeapsa (Apoc. 2.20-23); 2. Păcatul respectiv îi expune pe toţi membrii comunităţii respective influenţei distructive a Diavolului şi a lumii ca sistem spiritual, după cum microbul unei boli contagioase îi poate îmbolnăvi pe toţi cei ce intră în contact cu bolnavul respectiv; 3. „Cine nu-şi mărturiseşte păcatul nu poate propăşi”, spune Biblia. Dacă însă păcatul este mărturisit şi îndepărtat atunci binecuvântarea şi prezenţa lui Dumnezeu vor fi restabilite; 4. Păcatul din Biserică trebuie tratat cu maximă seriozitate, prin veghere reciprocă a membrilor şi trăind în ascultare de standardele sfinţeniei şi neprihănirii lui Dumnezeu. „Cine stă în picioare să ia seama să nu cadă!” Pe front, în război, nu-i judeci pe răniţi, ci îi ajuţi să se ridice şi-i duci la adăpost. Alta însă este situaţia trădătorilor şi a celor ce cochetează cu duşmanul conştient sau involuntar. Dacă păcatul nu este înlăturat, urmarea firească va fi robia păcatului, tragedia spirituală şi moartea veşnică în final. Autorul cărţii Iosua afirmă de mai multe ori că nimicirea de către Israel a cetăţilor se făcea din porunca Domnului. Credincioşii din Noul Testament se întreabă cum se potriveşte oare această poruncă cu revelarea dragostei şi neprihănirii din alte texte ale Scripturii. Cetăţile din Canaan au fost nimicite în acest fel deoarece se dedaseră depravării morale care întrecea orice imaginaţie. Arheologia confirmă, prin cercetările ei, că vechii locuitori ai Canaanului erau implicaţi în idolatrie, în cultul prostituţiei, în violenţă, în arderea copiilor ca jertfe diferiţilor zei sângeroşi şi în spiritism (vezi Deut. 12.31; 18.9-13). Nimicirea lor cu desăvârşire era necesară pentru a apăra pe Israel de influenţa nocivă a idolatriei şi a păcatului acestora. Încă din vremea timpurie a formării poporului Său, Dumnezeu voia să-l înveţe principiul separării de religiile şi culturile decadente ale celorlalte popoare. Cum Biblia este prin excelenţă şi o carte profetică nimicirea locuitorilor vechi ai Canaanului era o prefigurare a judecăţii finale a lui Dumnezeu asupra celui nelegiuit la sfârşitul veacurilor. Credinţa lui Rahav a salvat întreaga ei casă, după cum păcatul lui Acan a adus pedeapsa morţii peste toţi membrii familiei. Cititorul poate subînţelege că membrii familiei trebuie să fi avut cunoştinţă de activităţile lui Acan deoarece bunurile furate au fost îngropate sub cortul lor. Căderea lui Acan era lecţia lui Dumnezeu pentru tot Israelul: păcatul întinează şi aduce înfrângere întregii tabere şi de aceea trebuie izolat pentru a fi adus la lumină. La 1 Ioan 1.7 citim: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” Ca pedeapsă pentru infracţiunea sa, Acan şi casa lui au fost omorâţi cu pietre şi apoi arşi. Arse au fost toate lucrurile pe care le avea precum şi bunurile furate care, oricum, erau date nimicirii. Cineva a făcut următorul comentariu cu privire la sfârşitul lui Acan din Iosua 7: „Prin moartea lui Acan, sacrilegiul a fost ispăşit iar scena tragediei, valea Acor, a devenit o uşă a speranţei, întrucât oamenii şi-au aţintit din nou privirile spre înaintare.” Dumnezeu nu condamnă mâhnirea lui Iosua pentru înfrângerea suferită în care şi-a pierdut treizeci şi şase de luptători, dar îl conduce la rădăcina problemei pe care el şi bătrânii lui Israel n-o aflaseră încă: „Israel a păcătuit!” În rugăciunea sa Iosua îşi asumă înfrângerea suferită şi dramatizează o smerenie care-i atrage şi pe bătrânii lui Israel în acţiunile care-o concretizează: îşi sfâşie hainele şi-şi presară ţărână pe cap. Această stare bună, în principiu, nu-l scuteşte să pună lui Dumnezeu întrebarea disperată a momentului respectiv: „De ce Doamne?” Câte întrebări nu frământă şi inimile noastre când suntem confruntaţi cu încercări din care nu vedem nicio ieşire. Şi-au pus astfel de întrebări oameni mari din Biblie cum ar fi: Iov, neprihănitul greu încercat cu tot felul de suferinţe, Ieremia, profetul lacrimilor, pe care Ierusalimul n-a vrut să-l asculte producându-i mari necazuri, Ioan Botezătorul în temniţă neînţelegând de ce nu vine Mesia, Isus Cristos, să-l salveze, toţi apostolii şi martirii care-au plătit cu sângele lor credinţa în Mântuitorul. În fruntea tuturor exemplelor care s-ar putea da aici trebuie să-L punem pe Însuşi Mielul lui Dumnezeu care S-a rugat pe Golgota: „Eli, Eli, Lama Sabactani?”, adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27.46). Întrebarea disperării în rugăciune a generalului Iosua ne dă prilejul să vedem cum gândurile sale hiperbolizează înfrângerea suferită spre a trage o concluzie cu totul greşită, şi anume că Dumnezeu Însuşi ar vrea să-i nimicească. Exact acesta este scopul Diavolului când ne atrage în păcat: să ne distrugă relaţia cu Dumnezeu astfel încât în mintea noastră să punem în dreptul Părintelui ceresc toate lucrurile de care cel rău este vinovat. Cu alte cuvinte Îl acuzăm pe Dumnezeu de propriile noastre eşecuri, precum au făcut şi primii oameni în grădina Edenului, când Creatorul a venit să-i caute în locul unde ei se ascunseseră. De asemenea Iosua se loveşte în rugăciunea sa de efectul pervers al opiniei publice internaţionale: „Dar Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmaşilor lui? Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla; ne vor înconjura şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu Numelui Tău cel mare?” În acest punct Dumnezeu i-a întrerupt pur şi simplu rugăciunea când Iosua a intrat dintrodată sub spectrul opiniei publice. Poate este cazul uneori să ne întrebăm şi noi: Ne e frică de Dumnezeu sau de aşa-zisa opinie publică? Regia catastrofală imaginată de frica greşită a inimilor noastre ne poate determina să-L vedem chiar pe Dumnezeu în pericol: „Ce vei face Tu? ... ” Dumnezeu intervine şi dă un răspuns format din trei cuvinte: „Israel a păcătuit!” „Scoală-te Iosua! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?” (vers. 10-11). Nu modul dramatic în care ne rugăm are importanţă, de parcă am vrea să-L impresionăm pe Dumnezeu, ci revelaţia pe care ne-o aduce Cuvântul Său. Numai Dumnezeu poate da un răspuns viabil eşecurilor şi problemelor grave cu care ne confruntăm astăzi în Biserică. Faptul că ne rugăm este bine şi necesar s-o facem, fără întrerupere. Dar mă întreb dacă mai şi aşteptăm în smerenie răspunsul care vine direct de la Dumnezeu. Rugăciunea lui David era un dialog cu Dumnezeu despre care el mărturiseşte: „Doamne, auzi-mi glasul dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept.” La Proverbe 29.18 citim: „Când nu este nicio descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu. Dar ferice de poporul care păzeşte Legea!” Cheia aşteptării răspunsului la rugăciunile noastre este să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu şi să facem cu orice preţ numai şi numai voia Sa în viaţa noastră.