„Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.” (Jud. 6.36-37)

Când interesul nostru personal îşi pune amprenta pe relaţia cu Dumnezeu ne vom manifesta ca israeliţii din timpul lui Ghedeon: aceştia Îl chemau pe Dumnezeu numai când situaţia devenea insuportabilă. Astfel Israel făcea lucruri care nu plăceau Domnului revenind la religia sincretistă caracteristică popoarelor canaanite (Jud. 6.1). În aceste condiţii nu este de mirare că timp de şapte ani Dumnezeu a permis madianiţilor, aliaţi cu amaleciţii şi cu alte triburi din răsărit, să-i invadeze şi să-i apese pe evrei care erau atât de urgisiţi încât se ascundeau prin peşteri ca să-şi păzească grâul de pericolul confiscării de către invadatori. Istoria lui Ghedeon pune în lumină felul interesant în care Dumnezeu decide să-i aleagă şi să-i folosească pe anumiţi inşi din poporul Său, în total dezacord cu aşteptările noastre omeneşti: - familia lui Ghedeon era cea mai săracă din Manase; - Ghedeon era cel mai mic fiu din familia tatălui său; - “viteazul” îşi bătea grâul ca să-l poată ascunde cât mai grabnic de ochii prădătorilor madianiţi. Totuşi în inimă, când medita la trecutul poporului său, Ghedeon se întreba mereu: “Dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri…?” Dumnezeu auzind toate frământările sale sufleteşti a venit în Persoana Îngerului Domnului (Cristos înainte de Întrupare) şi i-a dat vestea cea mai plină de speranţă pe care o putea primi un om asemenea lui: “Domnul este cu tine, viteazule!” În astfel de condiţii nu mai contau duşmanii oricât de mulţi s-ar fi ridicat împotriva lui Ghedeon. Dacă Îl avem pe Dumnezeu de partea noastră, nimic altceva nu trebuie să mai conteze pentru noi. Vedem deci că Dumnezeu tocmai a găsit în persoana lui Ghedeon chiar pe omul de care avea nevoie în acel moment istoric al perioadei Judecătorilor, când “copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului şi El i-a dat în mâinile lui Madian, timp de şapte ani.”, exact cât ţine o săptămână profetică din cartea profetului Daniel. Necazul şi strâmtorarea, pe lângă faptul că lucrează la unitatea celor asupriţi, îi şi motivează în rugăciune fierbinte la care Dumnezeu răspunde fără întârziere: “Când copiii lui Israel au strigat către Domnul din pricina lui Madian, Domnul a trimis copiilor lui Israel un proroc.” (Jud. 6.7-8) Era doar o parte a răspunsului divin înainte de alegerea lui Ghedeon. Omul lui Dumnezeu le aminteşte evreilor pasajele glorioase ale răscumpărării din Egipt şi condamnă, în final, fără menajamente păcatul neascultării lor. Se zice că cine îşi uită istoria, prin păcatul neascultării şi indiferenţei, riscă s-o repete exact cum s-a întâmplat de atâtea ori în cartea Judecătorilor. Ne-am fi aşteptat ca profetul trimis de Domnul să-i aline pe evrei şi să-i condamne pe agresorii madianiţi, mulţi la număr, asemenea unor lăcuste ce mâncau tot: şi oi, şi boi, şi măgari. Li s-ar fi putut promite izbăvirea, dar Duhul Domnului le dă prilejul, prin profet, mai degrabă să se pocăiască. Aceasta era urgenţa momentului înainte de alegerea unui conducător ca Ghedeon. În vremurile noastre orice trezire spirituală apare, ca şi în trecut, numai în urma pocăinţei oamenilor ce aud mesajul Evangheliei şi cred în Isus ca Mântuitor şi Domn. Biserica primară din primele capitole ale cărţii Faptelor a vestit pe Isus unui popor cu nimic mai puţin vinovat decât evreii din timpul lui Ghedeon. Dar înainte de vestire, ei s-au rugat şi au aşteptat zece zile puterea de Sus prin care Duhul Sfânt, la înfiinţarea Bisericii, i-a împuternicit să devină martori curajoşi şi eficienţi ai Domnului Isus Cristos. Îngerul Domnului a venit personal să stea de vorbă cu Ghedeon care nu era un om leneş, nepăsător faţă de nevoile familiei sale. El “bătea grâu în teasc ca să-l ascundă de Madian” (vers. 11) şi asta înseamnă că, din capul locului, omul nostru îşi asumase nişte riscuri. Oamenii muncitori şi preocupaţi de familia lor sunt totdeauna în centrul atenţiei lui Dumnezeu şi, în mod sigur, ei ar putea să îngrijească şi de poporul Domnului. Ghedeon avea nevoie de încurajare şi Îngerul a riscat să-i spună unui om fricos care se ascundea de duşman: “Domnul este cu tine, viteazule!” Printr-un astfel de compliment Dumnezeu Se angaja să-L transforme pe omul fricos într-un conducător viteaz şi plin de curaj întrucât El nu ne vede numai cum suntem în clipa de faţă, ci ochii Lui zăresc statura noastră viitoare la care vom ajunge într-o zi prin grija harului divin. Dumnezeu nu ne taie aripile ci, dimpotrivă, ne ajută să ni le întindem ca să fim gata de zbor. Israelul secera ceea ce semănase: părăsirea lui Dumnezeu şi apăsarea lui Madian ca pedeapsă pentru tot poporul. De aceea tânărul Ghedeon este justificat să întrebe pe Îngerul Domnului: “Unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri?” Intervenţia lui Dumnezeu ne spune că nu putem trăi tot timpul din gloria trecutului. El este Dumnezeul prezentului şi Ghedeon devine cu totul interesant când conclude cu amărăciune: “Acum Domnul ne părăseşte şi ne dă în mâinile lui Madian.” (vers. 13) Era într-adevăr o realitatea tristă, dar Dumnezeu tocmai venise s-o schimbe. El îi destăinuie lui Ghedeon întregul secret al eliberării lui Israel: “Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?” Puterea de care omul nu era conştient izvorăşte chiar din cuvântul poruncii “Du-te!”. Evanghelia afirmă fără putinţă de tăgadă că “niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1.37). Eliberarea oamenilor din robia păcatului nu este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, ci El lucrează prin oameni aleşi şi trimişi cu acest scop asemenea lui Ghedeon. Chiar dacă iniţial servul trimis de Domnul a ezitat din raţiunile unei lăudabile smerenii, Dumnezeu ştie ce spune: “Eu voi fi cu tine, şi vei bate pe Madian ca pe un singur om.” (vers. 16) Este mai grav când slujitorii lui Dumnezeu se măsoară cu ei înşişi şi se cred prea vrednici şi autosuficienţi pentru lucrare, decât atunci când ei şovăiesc pe bună dreptate uitându-se la defectele lor personale. Domnul preferă să folosească oameni slabi şi cu anumite defecte care nu se vor încrede în puterea şi înţelepciunea lor, ci în puterea Duhului Sfânt. De fapt rugăciunea este arma spirituală a celui slab, nu a celui tare care-şi poate rezolva problemele sale prin sine însuşi. Apostolul Pavel a experimentat cu brio acest adevăr fundamental al vieţii creştine atunci când Dumnezeu i-a dat răspuns rugăciunilor de a-i ridica ţepuşul dureros din trupul de carne: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” (2 Cor. 12.9) Apostolul Pavel ne învaţă că în rugăciunea noastră trebuie să ne deschidem Duhului Sfânt, care se roagă în noi cu suspine negrăite, pentru a ne face să aderăm la Dumnezeu cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Duhul lui Cristos devine forţa rugăciunii noastre „slabe”, lumina rugăciunii noastre „stinse”, focul rugăciunii noastre „aride”, dăruindu-ne adevărata libertate interioară, învăţându-ne să înfruntăm încercările existenţei, având certitudinea că nu suntem singuri, deschizându-ne la orizonturile umanităţii şi ale creaţiei „care suspină şi suferă durerile unei naşteri” (Rom 8,22). Ghedeon e cucerit şi primeşte însărcinarea divină. Dar mai are nişte cereri de făcut Îngerului şi acestea fac parte din modul în care el vrea să se închine Domnului. Astfel el cere un semn, cere timp ca să poată aduce o jertfă: un ied şi nişte azime pe care le-a pus înaintea Îngerului Domnului. Dacă suntem slujitorii Cuvântului să ne întrebăm cât timp punem noi deoparte pentru Dumnezeu ca să-I aducem jertfe de un bun miros? Cât timp ne rugăm pentru lucrarea la care am fost trimişi? Îngerul i-a cerut lui Ghedeon să pună jertfa pe stâncă şi să verse zeama, şi închinătorul a dat dovadă de ascultare. Ascultarea este binecuvântată de Înger şi într-o singură secundă de atingere a toiagului ceresc de jertfă, focul s-a ridicat din stâncă şi a mistuit carnea şi azimele. (vers. 21) Jertfa nu se putea aduce fără foc, dar focul trebuia să fie de origine divină. Focul simbolizează pe Duhul Sfânt în acţiune care transformă inimile oamenilor aşa cum l-a transformat şi pe Ghedeon, cel ce exclamă: “Vai de mine, Stăpâne Doamne! Am văzut pe Îngerul Domnului faţă în faţă.” Această experienţă îi va marca întreaga viaţă, eliberându-l de teamă, şi-i va aduce în inimă pacea lui Dumnezeu. Pacea este dovedită de altarul numit “Domnul păcii” pe care închinătorul l-a ridicat lui Dumnezeu. Înainte de a intra în lucrare fiecare vestitor al Evangheliei trebuie să ridice Domnului secerişului un altar al rugăciunii, unde Duhul vine să-l reumple cu putere, cu pace şi cu focul unei pasiuni reînnoite pentru Isus. Tot pe linia ascultării de Dumnezeu Ghedeon a distrus în ziua aceea altarul lui Baal precum şi chipul de lemn de lângă altar, ridicând pe locul acestora un altar dedicat lui Iehova. Suntem chemaţi să-i motivăm pe oameni şi să-i chemăm să se închine adevăratului Dumnezeu. Soarele este acelaşi pentru toţi locuitorii planetei, indiferent de meridianul pe care aceştia trăiesc. Apostolului Pavel nu-i era indiferent faptul dacă oamenii se închinau sau nu Dumnezeului lui Isus Cristos. El dorea să se închine lui Dumnezeu “pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.” (Rom. 15.16) Chiar dacă Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal în timpul nopţii să observăm că pe el frica nu l-a împiedicat să asculte de Dumnezeu. Frica se ţine de noi ca scaiul de oaie, dar ea devine un real pericol numai când este un obstacol în calea credinţei şi poate fi evaluată drept un păcat. Înainte de a merge la luptă Ghedeon cere lui Dumnezeu asigurarea că va ieşi biruitor. Primul semn primit în acest sens a fost roua care s-a aşternut numai pe lână, dar nu şi pe pământul din jurul ei, sau lâna ca excepţie simbolizând parcă pe omul lui Dumnezeu care fiind plin de Duhul este total diferit de semenii săi. Al doilea semn a fost când roua a căzut pe pământ, dar lâna a rămas uscată. Acest semn ar putea ilustra modul cum slujitorii lui Dumnezeu rămân, datorită harului ceresc, neafectaţi de anumite lucruri cu care ceilalţi oameni din jurul lor se confruntă îndeobşte. Ar trebui să conchidem că prin ambele semne omul lui Dumnezeu n-a căutat călăuzire, ci confirmarea venită de sus la momentul oportun. Este ca deosebirea dintre strategie şi tactică: prima este pe termen lung, în timp ce a doua se referă la un anumit mod de acţiune într-un moment dat. Să mai notăm şi caracterul supranatural al celor două semne prin care Dumnezeu îi împlineşte dorinţa servului Său că să-i fortifice credinţa. Domnul înţelege natura omenească şi răspunde cu iubire şi îngăduinţă. Toţi copiii lui Dumnezeu au dreptul de a cere în rugăciune să li se întărească credinţa. Uneori chiar cei umpluţi cu Duhul Sfânt pot să se confrunte cu temeri şi incertitudini în vreme de criză spirituală. Biblia spune în Noul Testament că numai prin credinţă obţinem biruinţa asupra lumii. Până în vremea noastră Tatăl ceresc este dispus să ne asculte rugăciunile ca să devenim mai tari în credinţă şi să luptăm pentru vestirea Evangheliei în lume. Toţi cei care doresc şi caută să slujească lui Dumnezeu pot conta pe prezenţa Lui activă în viaţa lor. Această promisiune face parte din ultimele cuvinte spuse de Domnul Isus Cristos ucenicilor Săi înainte de Înălţare: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin. (Mat. 28.19-20)