“Dumnezeu a despicat crăpătura stâncii din Lehi şi a ieşit apă din ea. Samson a băut, duhul i s-a întremat şi s-a înviorat. De aceea s-a numit izvorul acela En-Hacore (Izvorul celui ce strigă); el este şi astăzi la Lehi.” (Jud. 15.19)

Puţini oameni din Biblie mai înmănunchează în caracterul lor un contrast mai evident, dintre tărie şi slăbiciune, ca judecătorul Samson. De copil pe când citeam Biblia, în clasele şcolii generale, întotdeauna m-a fascinat această personalitate controversată care a fost eroul din Judecători 13-16, numit Samson (micul soare), şi încheiam de fiecare dată lectura tumultoasei sale vieţi într-o notă de tristeţe evidentă. Omeneşte vorbind, recunosc că îmi părea rău de felul tragic în care şi-a sfârşit viaţa. Samson este unul dintre puţinele personaje biblice a cărui naştere a fost vestită părinţilor săi de către un înger venit din ceruri când, pentru a şaptea oară, citim în cartea Judecătorilor cuvintele: “Din nou copiii lui Israel au făcut ceea ce este rău în ochii Domnului.” (Jud. 13.1-3). Datorită neascultării sale repetate Israelul a fost robit de filisteni o perioadă de patruzeci de ani. În acest timp Îngerul Domnului s-a arătat soţiei lui Manoah, un bărbat din tribul lui Dan, anunţând-o că, deşi nu avea copii, avea să nască în sfârşit un fiu mult aşteptat. Nu era prima dată în istoria poporului ales când printr-un pântece sterp Dumnezeu avea să facă mari lucrări. Din nimic Dumnezeu a creat totul, chemând viaţa din moarte şi lucrurile care nu sunt pentru a le face de ruşine pe cele ce sunt. Acest fiu urma să fie un nazireu închinat Domnului din pântecele mamei sale. Restricţiile alimentare la care urma să se înscrie de bunăvoie un nazireu erau să nu bea vin, să nu consume struguri sau stafide, iar în ceea ce priveşte ţinuta podoabei capilare să nu-şi taie părul. Însăşi mama nazireului trebuia să respecte aceleaşi restricţii şi să se ferească de orice lucru necurat. Jurământul de nazireat trebuia să fie acceptat în mod liber şi nesilit de nimeni. În cazul lui Samson condiţia de nazireu se întindea pe toată durata vieţii sale. La a doua vizită a Îngerului ceresc, petrecută în urma rugăciunii lui Manoah, acesta din urmă s-a oferit să pregătească ceva de mâncare. Manoah l-a confundat pe Înger cu un sol uman oarecare, poate cu un prooroc, şi i-a cerut în mod curajos şi justificat numele. “Pentru ce Îmi ceri Numele? El este Minunat.”, l-a întrebat la rândul Său Îngerul Domnului. Acesta era unul din numele atribuite Domnului Isus în Isaia 9.6. Aducând iedul ca jertfă, pe stâncă, Manoah a fost martorul unei minuni: Îngerul S-a suit la cer în flacăra de pe altar, dovedind faptul că avem de a face cu o arătare a Domnului Însuşi. Cei doi soţi s-au închinat cu faţa până la pământ arătând astfel că au înţeles sensul şi valoarea acelei descoperiri prin care L-au întâlnit pe Dumnezeu, şi nu pe un înger oarecare. Ei nu au murit deoarece Dumnezeu le-a primit jertfa şi ofranda de cereale. Promisiunea făcută lui Manoah şi soţiei lui s-a împlinit în Jud. 13.24-25: s-a născut Samson şi mulţi au văzut mai târziu, începând cu părinţii, că Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere în viaţa lui: - el a ucis un leu cu mâinile sale, fără nicio armă (Jud. 14.6); - a omorât treizeci de filisteni cu o singură mână (Jud. 14.19); - a rupt legăturile cu care îl legaseră fedeleş oamenii din Iuda ca să-l predea filistenilor şi a omorât o mie de filisteni cu o falcă de măgar (Jud. 15.14-16); - a luat cu el porţile din Gaza (Jud. 16.3) reuşind să scape din cursa filistenilor; - de trei ori a reuşit să scape de uneltirile Dalilei, pentru ca la urmă să dărâme stâlpii clădirii în care filistenii se adunaseră să petreacă şi să fie distraţi de el, omorând prin moartea sa mai mulţi filisteni decât omorâse în tot timpul vieţii sale (Jud. 16.30). Din nefericire slăbiciunile eroului nostru au ieşit şi mai mult în evidenţă. Samson pare să fie simbolul spiritual al creştinului entuziast şi harismatic, care experimentează darurile şi puterea Duhului Sfânt, dar cochetează în secret cu lumea şi-şi compromite la un moment dat sfinţenia şi roada Duhului. Nu vreau ca afirmaţia mea să fie exploatată în mod nedrept de către cei care resping aprioric experienţa umplerii cu putere de Sus prin botezul cu Duhul Sfânt, însoţit ulterior şi de manifestarea darurilor spirituale. Vreau să precizez foarte clar un lucru care se impune de la sine, pentru a împărţi drept Cuvântul Domnului: Nu Duhul Sfânt şi puterea lui Dumnezeu l-au făcut pe judecătorul Samson să cadă, ci nevegherea sa şi spiritul de aventură cu care s-a aruncat în tabăra filistenilor în virtutea poftelor cărnii. Slăbiciunea sa pentru femei l-a costat pierderea puterii divine, trădând secretul acesteia şi nesocotind în mod clar voia lui Dumnezeu pentru un nazireu. Din nefericire femeia care i-a plăcut lui era trădătoarea Dalilă, care l-a vândut filistenilor de dragul banilor. Ulterior aceştia i-au scos ochii şi l-au pus într-o temniţă, în lanţuri de aramă, ca să învârtă la râşniţă. După ce păcatul îl leagă pe făptuitor îi aduce robia, iar în final moartea. Până la acest moment fatal când Domnul l-a părăsit fără ca el să-şi dea seama, Samson şi-a nesocotit ca fiu şi părinţii. În Jud. 14.3 ei l-au mustrat că merge la filisteni să-şi caute soţie şi n-o caută în poporul Israel. În dialogul cu Dalila, Samson a glumit cu păcatul înşelăciunii până când a căzut în laţul propriilor sale sentimente. C. H. Mackintosh a spus: „Poala Dalilei s-a dovedit prea puternică pentru inima lui Samson şi ceea ce nu fuseseră în stare să facă o mie de filisteni s-a putut înfăptui prin influenţa ademenitoare a unei singure femei”. Apoi a fraternizat cu treizeci de filisteni, duşmani ai Israelului, aşa încât te şi întrebi pe cine voia el să-i ajute: pe evrei sau pe filisteni? Aceasta este şi problema creştinului legată de limita până la care se poate identifica cu semenii săi pentru a le vesti Evanghelia şi pe Isus. Pe de altă parte, când planurile sentimentale i-au fost date peste cap de către filisteni, Samson, în calitate de (pretins) mire, a dat frâu liber mâniei şi spiritului de răzbunare (14.19b), a devenit crud (15.4) când a incendiat holdele duşmanilor. Prin toate aceste slăbiciuni de caracter el de fapt a călcat în mod sistematic jurământul de nazireat când s-a atins de trupul unui leu mort (14.9). Samson a crezut că Dumnezeu va rămâne cu el chiar şi dacă se comportă ca un om imoral şi păcătos. Dumnezeu l-a părăsit pentru că el a persistat în neascultare. Acordul încheiat cu Dalila era un compromis prin care însuşi judecătorul nesocotea instrucţiunile lui Dumnezeu de a rămâne separat de popoarele canaanite (vezi Deut. 7.1-4). N-a putut să înţeleagă faptul că o închinare la idoli şi un amestec social cu păgânii deschide viaţa cuiva către puterea lui Satan, către amăgire şi înfrângere totală. Nu Dumnezeu a iniţiat planul ca Samson să se unească prin căsătorie cu o necredincioasă dintre filisteni, ci aceasta a fost dorinţa lui proprie. Totuşi chiar şi în aceste condiţii Dumnezeu şi-a împlinit parţial planul luptei împotriva filistenilor. După ce s-a răzbunat pe filisteni omorând o mie de oameni dintre ei, Samson a strigat către Dumnezeu ca să-i dea apă întrucât era gata să moară de sete. Domnul l-a ascultat şi dintr-o stâncă aflată la Lehi a curs apă bună de băut ca în vremea lui Moise. „Samson a băut, duhul i s-a întremat, şi s-a înviorat” (Jud. 15.19). Arma neconvenţională pe care Samson a folosit-o în luptă, o falcă de măgar, a scos în evidenţă caracterul supranatural al victoriei pe care Dumnezeu i-a dăruit-o cu mijloace neobişnuite. Falca de măgar se înscrie într-o recuzită asemănătoare cu praştia şi pietrele din râu luate de David, prin care uriaşul Goliat a fost ucis într-o singură clipă. Numele care s-a dat atunci respectivului izvor, En-Hacore (Înălţimile Fălcii sau Izvorul celui ce strigă), arată un minunat principiu al rugăciunii: stăruinţa în rugăciune îi aduce celui însetat apa vie din ceruri. Rugăciunea este o unealtă spirituală universală valabilă în toate timpurile pentru toţi credincioşii. Fiecare rugăciune este o putere tainică, o forţă care nu poate fi înţeleasă pe deplin de om, ci de Cel care a creat-o şi care leagă două fiinţe absolut diferite: pe Cel de trei ori sfânt cu o fiinţă nedemnă şi mereu răzvrătită. Rugăciunea este un miracol, ca şi în cazul rugăciunii lui Samson. Dacă Samson ar fi căzut în mâinile filistenilor aceştia nu i-ar fi dat apa de care avea nevoie organismul său însetat. În mod sigur filistenii l-ar fi lăsat să moară de sete. Nefericirea însă a constat în aceea că dacă setea nu l-a dus la filisteni, în schimb el singur a făcut-o mai târziu din proprie iniţiativă. După acest episod glorios se menţionează durata de douăzeci de ani cât Samson a fost judecător în Israel. În realitate Samson nu prea a reuşit să izbăvească poporul de sub robia filistenilor. El a fost trădat de conaţionalii săi şi predat filistenilor deoarece n-a reuşit să le câştige încrederea şi prietenia şi, ca apoi împreună cu ei, să suprime lanţurile oprimării. Este adevărat că filistenii, din punct de vedere militar, erau mai puternici decât evreii datorită abilităţii lor de a confecţiona arme din fier. (1 Sam. 13.19-22). Cuvântul „Palestina” provine din termenul „Filistia”. Filistenii proveneau din Creta (sau din Caftor cf. cu Ier. 47.4 şi Amos 9.7) şi au migrat spre coasta Canaanului sudic pe la anul 1200 în. Cr. Palmaresul fantastic al lui Samson a constat aşadar numai în isprăvile eroice pe care le-a săvârşit împotriva filistenilor. Mă gândesc câte alte minuni extraordinare ar fi putut să facă Dumnezeu prin Samson dacă acesta ar fi rămas loial chemării sale şi s-ar fi consacrat scopurilor lui Dumnezeu legate de izbăvirea Israelului! Nu mă pot abţine să nu aplic acelaşi raţionament şi vieţii creştinilor din vremea de azi, plini de puterea Duhului şi de darurile lui Dumnezeu, dar care nu sunt deloc eficienţi în rugăciune pentru mântuirea semenilor. De multe ori Biserica vremurilor noastre face investiţii de natură strict confesională pentru a-şi susţine propriile doctrine, îşi construieşte nişte catedrale care devin monumente istorice, se laudă cu statistici impresionante în legătură cu creşterea membrilor sau a influenţei pe care o exercită în societate din punct de vedere politic, social şi filantropic, în timp ce oamenii mor în păcatele lor şi merg în iadul cel veşnic. Cine răspunde oare de toate aceste eşecuri? Vede Biserica la un moment dat, aşa cum Samson a văzut, că Dumnezeu S-a îndepărtat? Ce măsuri luăm în această privinţă dacă Sfeşnicul mărturiei Domnului este luat din Biserică? După ce Samson s-a simţit părăsit de Domnul şi filistenii i-au scos ochii fizici ca să nu mai vadă lumina soarelui (pentru că soarele său se stinsese!), el totuşi şi-a văzut nevoia pocăinţei şi a strigat către Domnul înainte de a muri împreună cu duşmanii săi. Şi-a dat seama că nici nu mai merita să trăiască fără puterea lui Dumnezeu. O Biserică lipsită de Duhul Sfânt este un non-sens, o contradicţie în termeni, o instituţie moartă care nu poate produce decât confuzie şi „sare fără gust”. Cred că această ultimă scenă a pocăinţei şi credinţei din viaţa lui Samson l-a determinat pe scriitorul epistolei către Evrei să-l includă, în capitolul 11 al eroilor credinţei, versetul 32, alături de Ghedeon, Barac, Iefta, Samuel, David şi de toţi proorocii din Vechiul Testament. După ce părul capului său a început iarăşi să crească (Jud. 16.22) Samson s-a rugat lui Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Dumnezeule! Adu-ţi aminte de mine, Te rog! Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!” (Jud. 16.28). Vedem din ultima sa rugăciune că Samson nu mai avea încredere în forţele personale. Dacă nu s-ar fi unit cu filistenii, cu siguranţă ar fi avut parte de o moarte mai nobilă. Învăţătura de bază care decurge din sfârşitul vieţii viteazului Samson este următoarea: când ne-am pierdut sfinţirea, adică separarea de lume, ne pierdem puterea şi, dacă nu ne oprim la timp, riscăm să ne ruinăm întreaga viaţă. Dacă vom ceda mădularele noastre în slujba păcatului acesta ne va conduce treptat- treptat pe calea autodistrugerii. Samson şi-a sfârşit viaţa în urma unei rugăciuni ascultate prin care a murit împreună cu duşmanii săi filisteni. El şi-a demonstrat credinţa, dar a făcut-o după multe eşecuri personale. Noi nu trebuie să aşteptăm ultimele clipe ale vieţii noastre ca să ne pocăim şi să-L chemăm pe Dumnezeu să ne mântuiască. Scriptura ne spune tuturor: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4.7). Ca să trăim prin credinţă este necesar să ne pocăim şi să ne recunoaştem eşecurile personale. Dacă nu o vom face acum va veni o zi, în viitor, când va fi prea târziu să ne pocăim. Un proverb spune că e mai bine să înveţi din eşecurile altora decât din propriile eşecuri. Faptul că au murit mii de filisteni la moartea lui Samson aceasta nu a însemnat eliberarea Israelului. S-ar cuveni să închei cu sfatul părintesc şi atât de actual pe care apostolul Petru îl dă tinerilor creştini din vremea sa, care erau „împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 1.1; 5.8)