Căci omul nu-și cunoaște nici măcar timpul, întocmai ca peștii prinși în mreaja nimicitoare și cerului prinse în laț. Eclesiastul 9.12

   Doctorul de gardă îl însoțea pe chirurgul care făcuse o vizită târzie, neobișnuită, în salonul cu bărbați ai spitalului. Chirurgul tocmai se pregătea să iasă din salon când a întâlnit-o pe asistenta medicală în ușă și i-a zis:

   -Ce păcat! Până dimineață, tânărul din capătul salonului se va duce dintre cei vii. Mare păcat! Am făcut tot ce este posibil!

   Vestea tristă a neliniștit-o pe asistenta medicală și ea a întrebat:

   -Oh, e cu putință, domnule doctor? Cu puțin timp în urmă i-ați spus tânărului că merge spre bine și are șanse mari să trăiască!

    -A dus o luptă crâncenă, dorea să trăiască și nu avea rost să-l descurajez. Cel mai probabil va trece printr-o stare de inconștiență peste câteva ore și astfel nu-și va da seama că va muri.

   Zicând acestea, chirurgul s-a îndepărtat.

   Asistenta medicală a ezitat o clipă, apoi l-a întrebat pe doctorul de gardă:

   -Chiar nu-i veți spune tânărului ce va urma? Toți prietenii lui sunte departe și probabil că are de rânduit unele lucruri sau de lăsat un mesaj pentru cineva. E nedrept să nu știe adevărul. Vă rog să-i spuneți!

   -Nu, nu am să-i spun! E mai bine pentru el să nu știe. Dacă vreți, puteți să-i spuneți voi!

   -În cazul acesta n-am de ales!

(rosti asisitenta medicală, căzând pe gânduri... )

   Omul nu este stăpân pe suflarea lui... n-are nici o putere peste ziua morții; în lupta aceasta nu este scăpare. Eclesiastul 8.8

   Asistenta stătea și se gândea... Cum voi reuși să-i spun adevărul? Va da oare crezare cuvintelor mele din moment ce doctorul l-a încurajat? La urma urmelor, ce câștig dacă îl amărăsc spunându-i adevărul? ...

   Dar gândul dintâi i-a revenit... Poate că trebuie să-și pună în rânduială unele lucruri sau să lase un mesaj... Și-a terminat treaba, apoi cu pași șovăielnici s-a îndreptat spre salon întrebându-se în sinea ei cum să spună o veste așa de îngrozitoare.

   Ajunsă la patul tânărului, acesta i-a zis:

   -Este bine că ați venit să mă vedeți. Doctorul mi-a spus că merg spre bine. Va mai dura mult până mă va externa? Ați putea să-i scrieți mamei mele și să-i faceți un mare bine?

   Asistenta medicală a tăcut o clipă; inima îi era răscolită în fața realității dure pe care dorea s-o pronunțe. Apoi a răspuns amabil, dar curajos:

   -Mă tem că doctorul te-a făcut să crezi un lucru neadevărat. Ești foarte bolnav. Te afli într-un pericol mai mare decât ar fi crezut oricare dintre noi la început.

   -Doar nu vreți să-mi spuneți că voi muri?

   Înfățișarea gravă a asistentei și lacrima care se rostogolea pe obraz îi aduseră tânăruui răspunsul. A urmat o pauză  lungă... Tânărul fusese un bărbat puternic și nu odată se confruntase cu moartea pe câmpul de luptă. Dar acum era ceva cu totul diferit: se afla în pragul morții. Și nici un muritor nu avea nici o putere în fața acestei realități.

   Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile nelegiuirii. Psalmul 18.4

... era noapte; totul în jur era tăcut și nimic nu tulbura solemnitatea realității că Dumnezeu și veșnicia se aflau în fața tânărului. Și nu numai a lui ci a fiecărui pământean. Cu un glas tremurând, tânărul a zis:

   -Peste câtă vreme? ...

   Asistenta medicală nu a îndrăznit să-i ascundă adevărul. Apoi a urmat un geamăt lung și disperat al tânărului:

   -Dar nu pot muri! Nu sunt pregătit pentru moarte.

   Apoi a pus o întrebare importantă - cea mai importantă întrebare a vieții:

   -Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?

   Liniște deplină! Tot ce a putut să-i spună asistenta atunci, cu sinceritate, a fost:

   -Nu știu! Nici eu nu sunt mântuită!

   Cu o voce rugătoare, tânărul i-a zis:

   -Vreți să vă rugați pentru mine?

   -Nu pot! Nu știu să mă rog!

   Ce momente de groază pentru cele două suflete... amândoi erau pierduți, amândoi aveau nevoie de mântuire, amândoi aveau nevoie de pacea lui Dumnezeu. Groaza s-a așternut pe fața acelui tânăr. Ultimile grăunțe de viață se scurgeau din clepsidra vieții sale fără să găsească răspuns la marea întrebare: CE SĂ FAC CA SĂ FIU MÂNTUIT?

   Asistenta era mai puțin marcată decât tânărul care se afla înconjurat de legăturile morții. Probabil, se gândea ca mulți alți tineri că de o asemenea întrebare trebuie să se preocupe numai cei ce sunt pe marginea mormântului.

   Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor asculta vor trăi. Ioan 5.25

   Dumnezeu, Care cunoaște dorințele inimilor, a condus-o pe asistentă să-i citească tânărului ceva din Biblie.

   -Dacă tu crezi că te încurajează, mă voi așeza și îți voi citi din Biblie.

   Tânărul s-a prins de această propunere cu nerăbdarea cu care un om aflat în cădere se agață de frânghia ce i se întinde să o apuce. Da! Da! - răspune el. Asistenta a adus o Biblie și a deschis-o la întâmplare... Dumnezeu a îngăduit ca Biblia să se deschidă la Ioan 5. A început să citească încet și clar. Tânărul asculta cu sete încercând să prindă ceva care să-i dea un răspuns sufletului său. După ce a citit câteva pasaje, ea și-a ridicat ochii și a văzut o schimbare pe fața tânărului. Groaznica agonie dispăruse din ochii lui și a zis:

   -Acum nu mă mai așteaptă moartea; mă așteaptă viața veșnică. Isus Hristos mi-a dăruit-o! Spuneți-i mamei mele că Isus Hristos m-a mântuit în ultimul ceas al vieții mele.

   După câteva clipe, tânărul a plecat liniștit la Păstorul cel Bun care îl căutase și găsise oița pierdută.

   Nu mai știm nimic de asistentă, dar suntem siguri că toți cei care Îl primesc  pe Mântuitorul în inima lor vor fi salvați pentru veșnicie.

   ACUM este momentul potrivit ca fiecare să-l accepte pe Isus Hristos în sufletul său. Orice amânare poate fi un prea târziu, un veșnic prea târziu.