“Samuel nu cunoştea încă pe Domnul, şi Cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit.” (1 Sam. 3.7) “Vorbeşte, căci robul Tău ascultă!” (1 Sam. 3.10)

Capitolul 3 din cartea 1 Samuel descrie o secetă spirituală în Israel când “Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea, şi vedeniile nu erau dese.” (1 Sam. 3.1) Oamenii lui Dumnezeu sunt puţini la număr pentru că “strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Mat. 7.14). Din punct de vederea istoric naşterea lui Samuel, în familia lui Elcana şi a Anei din Ramataim-Ţofim, face parte din perioada Judecă- torilor care se încheie cu o caracterizare tristă a atmosferei spirituale ce domnea peste triburile din Israel: “Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.” (Jud. 21.25) Dumnezeu nu mai domnea nici peste triburile dezbinate, nici peste indivizii care preferau un stil de viaţă din care Domnul părea dat la o parte. Ana, mama profetului Samuel, a fost după cum bine se ştie o femeie cu sufletul amărât din pricina înţepăturilor rivalei sale Penina. Ana se ruga Domnului în Templu şi-şi vărsa focul inimii înaintea Lui. Rugăciunea a făcut din suferinţa sa interioară o nestemată a Împărăţiei lui Dumnezeu asemenea unei scoici rănite care neutralizează parazitul intrus prin învelire cu sidef. Dumnezeu i-a schimbat plânsul într-un cânt al bucuriei dându-i-l în dar pe Samuel („Dumnezeu a ascultat”), copilul prin care istoria poporului Israel îşi va schimba tabloul indecis şi pestriţ, din perioada Judecătorilor, cu acea punte de legătură între judecători şi întemeierea spiţei regale a lui David. Nu a fost uşor pentru copilul Samuel să se ridice într-o vreme de eşec al preoţiei reprezentată de preotul Eli şi de cei doi fii ai săi, Hofni şi Fineas. După ce Dumnezeu i Se descoperă, tânărul Samuel va prefaţa în acest fel introducerea slujbei profetice. Inima lui Samuel a fost curată şi închinată în întregime lui Dumnezeu şi cronicarul biblic o prezintă în contrast cu inima bătrânului preot Eli, care era înşelătoare şi plină de apatie. Aceasta este prima condiţie a unui om al rugăciunii de care Dumnezeu vrea să se folosească. Eli a înţeles că Dumnezeu îl cheamă pe copilul Samuel şi l-a învăţat să spună: „Vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultă!” Dumnezeu a vorbit într-un timp trist în care domnea noaptea spirituală a păcatului. Candela din Templu nu mai ardea, se stingea încet-încet. Ochii bătrânului Eli se înceţoşaseră nu numai din pricina bătrâneţii, ci şi din motivul cerbiciei spirituale care nu i-a permis să-şi mărturisească păcatul şi să-şi crească fiii în temere de Domnul. Dar Dumnezeu a venit să-l trezească pe copilul Samuel, singura speranţă pe care o mai găsea în poporul Israel. De aceea vă sugerez să nu vă subestimaţi importanţa şi aportul dvs. în lucrarea lui Dumnezeu în vremuri de restrişte. El vrea să vă contacteze prin Duhul rugăciunii şi vă invită ca pe Samuel să intraţi pe aceeaşi lungime de undă a Cuvântului Bibliei. De multe ori suntem tentaţi să confundăm glasul divin cu vocea unor oameni din Biserică. Glasul lui Eli nu trebuia confundat cu glasul lui Dumnezeu, şi nici invers. Orice predicator ar trebui să facă această necesară distincţie, chiar dacă astăzi Dumnezeu nu-Şi mai propune să completeze cu ceva Biblia întrucât ea a fost încheiată. Dumnezeu a vrut să-l contacteze personal pe copilul Samuel şi să-i spună lucruri pe care Eli le-ar fi respins sau le-ar fi împins în derizoriu, chiar dacă în mod formal, după ce Samuel i-a istorisit revelaţia, a zis: „Domnul este acesta, să facă ce va crede!” (1 Sam. 3.18). Dumnezeu nu ne evaluează după vorbe, ci după fapte. Inima lui Samuel era curată de aceea Domnul i-a vorbit şi l-a înştiinţat cu privire la starea prezentă şi cea viitoare a poporului Său. Mesajul era o confirmare a judecăţii divine asupra lui Eli şi casei lui, concretizată prin înfrângerea Israelului şi capturarea chivotului de către filisteni. Mesajul era extrem de dur pentru băiatul-profet, dar nu pentru a-l descuraja, ci pentru a-l rupe definitiv de lumea coruptă a preoţilor de atunci. Ca să putem fi folosiţi de Dumnezeu în rugăciune, prin duhul profetic, este nevoie până astăzi de o separare a vieţii noastre de tot ce este murdar şi putred din jurul nostru. Minciuna predomină luând locul adevărului şi nelegiuirea este regula după care trăiesc oamenii de astăzi, asemenea celor din timpul lui Noe sau al lui Lot din Sodoma. Dumnezeu nu vrea să fim, şi nici să gândim ca cei ce nu-L cunosc pe El. Aşadar Dumnezeu S-a grăbit să vină la Samuel ca să-i ofere un alt model de viaţă. Evenimentul a fost încărcat de semnificaţii atât de adânci încât s-a ştiut în tot Israelul, de la Dan până la Beerşeba, că Domnul era cu Samuel, un adevărat profet, dar şi preot şi judecător. Fiind credincios lui Dumnezeu în tot timpul vieţii sale Samuel Îl prefigurează pe preotul desăvârşit care este Isus Mesia. Avem nevoie de supunere fermă în faţa lui Dumnezeu, de devotament şi fidelitate ca să nu distorsionăm standardele de neprihănire şi sfinţenie ale Bibliei şi să nu ne abatem de la calea îngustă care duce spre cer. Acestea au fost coordonatele spirituale ale chemării tănărului Samuel în lucrare. Dumnezeu ne vorbeşte dar tot atât de important este ca şi noi să răspundem glasului Său. Am constatat că mulţi dintre noi vorbim lui Dumnezeu în rugăciune, dar nu mai spunem ca şi copilul Samuel: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă?” Misiunea prorocului era să proclame Cuvântul poporului său chiar şi în mijlocul declinului moral, să ofere un exemplu de credincioşie faţă de Dumnezeu celorlalţi, să cheme la pocăinţă şi reînnoire şi să acţioneze ca mediator între Dumnezeu şi popor. Pe de altă parte, prorocul Samuel a strâns la Rama mai mulţi proroci cu care a înfiinţat o şcoală a proorocilor (vezi 1 Sam. 19.20-22). Acolo studenţii primeau îndrumare, creştere spirituală şi instruire pentru ca, aşa cum spune apostolul Pavel în 2 Tim. 3.16, „omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Aici putea veni oricine să înveţe căile Domnului şi astfel se deschidea încet dar sigur poarta reînnoirii spirituale. Şcoala rugăciunii ar putea fi foarte bine o parte a acestei şcoli a prorocilor. Când Samuel s-a rugat lui Dumnezeu în mod public Dumnezeu l-a ascultat. Acest spirit al rugăciunii este transmisibil de la învăţător la ucenic dacă cel din urmă este receptiv şi sârguincios. „Învaţă-ne să ne rugăm!”, I-au zis ucenicii Domnului Isus. Acest fel de învăţătură nu se transmite doar teoretic, cât mai degrabă prin practică. Numai dacă avem focul rugăciunii în noi înşine îi putem aprinde şi pe alţii. Aşa s-a întâmplat cu Ilie şi Elisei, cu Ioan Botezătorul şi ucenicii săi, cu apostolul Pavel şi colaboratorii săi care nu erau numai buni evanghelişti sau învăţători, ci şi oameni inimoşi ai rugăciunii. Vă amintiţi de Daniel şi prietenii săi, în exilul babilonean, când erau în pericol de moarte cum s-au mobilizat la rugăciune necurmată pentru a primi răspuns urgent la cererea împăratului? Ne rugăm ca ei şi noi astăzi având conştienţa că viaţa a sute, poate chiar a mii de oameni, depinde de răspunsul lui Dumnezeu la slabele noastre rugăciuni? Prea de multe ori rugăciunea noastră îmbracă hainele unui ritual mohorât, stereotip şi care nu-i atrage pe frontul rugăciunii şi pe alţi luptători. De ce? Este nevoie iarăşi de un Samuel, de un Ilie, de un Ioan Botezătorul? Dacă aceştia au plecat Domnul Isus, în schimb, este aici cu noi, şi în noi, prin Duhul Sfânt. Să nu credeţi că puterea Lui s-a micşorat. Elisei a primit o putere dublă de la Dumnezeu atunci când Ilie s-a înălţat la cer. Întrebarea care se pune este: cum căutăm şi aşteptăm noi această putere şi dacă suntem consumatorii ei în lucrarea de evanghelizare a lumii pentru gloria Domnului? Isus ne cere să-I fim martori, nimic altceva. El nu vrea să fim judecători sau avocaţi, ci martori. El nu vrea să cucerim lumea pentru o doctrină sau pentru o idee oricât de nobilă ar fi aceasta, ci El ne-a trimis să-i confruntăm pe oameni cu Evanghelia şi să facem din ei ucenicii Săi în Cuvânt şi rugăciune, în mărturie şi părtăşie, în laudă şi adorare. Doresc să-l auzim mereu în taina inimii noastre pe cel mai aprig făcător de ucenici, pe apostolul Pavel spunând: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Cor. 9.16).