În clipa când se aducea jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: “Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!” (1 Împ. 18.36-37)

Într-o vreme a nopţii celei mai întunecate din istoria Israelului nordic Dumnezeu l-a chemat pe Ilie în lucrarea profeţiei ca pe unul din locuitorii Galaadului. Precum evanghelistul Marcu Îl prezintă pe Domnul Isus angajat dintrodată în lucrarea mesianică, fără a mai face apel la elemente biografice, tot astfel şi cronicarul biblic din 1 Împăraţi 17, vers. 1, ni-l prezintă în mod abrupt şi fără prea multe explicaţii pe omul supranumit şi ‘prorocul focului’: “Ilie, Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: ‘Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu’.” Deşi apostolul Iacov a văzut şi slăbiciunile omeneşti ale lui Ilie în Epitola sa la cap. 5, vers. 17, Dumnezeu l-a chemat pe Ilie într-o vreme când avea nevoie să demonstreze lui Israel şi întregii lumi că are un om cu care să poată forma majoritatea: „Ilie era supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni.” Mie mi se pare că această menţiune făcută de Iacov, fratele Domnului, cu privire la prorocul Ilie, este de o importanţă fundamentală pentru viaţa noastră de rugăciune. Într-adevăr numai oamenii slabi au nevoie de rugăciune, nu cei tari. Aceştia din urmă acţionează pe baza propriilor lor puteri. Dacă vrem să fim folosiţi de Dumnezeu ca oameni ai rugăciunii nu vom avea succes dacă vom miza pe resursele firii noastre, pe talente sau daruri omeneşti. Numele Ilie înseamnă „Domnul este Dumnezeul meu” şi reprezintă simbolul convingerii neclintite care a stat tot timpul la baza vieţii şi misiunii prorocului. Trimis de Dumnezeu la israeliţi să-i trezească din apostazia lor, Ilie a fost restauratorul legământului divin şi al adevăratei închinări aduse lui Iehova. Nu întâmplător Ioan Botezătorul s-a prezentat poporului Israel „în duhul şi puterea lui Ilie” ca să arate credincioşia lui Dumnezeu înainte „de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Mal. 4.5). Misiunea profetului Ilie s-a caracterizat prin credinţă, curaj şi credincioşie faţă de Dumnezeu, în mijlocul unei lumi apostate. El s-a împotrivit vitejeşte religiilor false şi prorocilor mincinoşi. În vremea regelui Ahab când nelegiuirea şi idolatria se oficializaseră în aşa măsură încât au devenit religie de stat, Dumnezeu l-a trimis la poporul Său pe profetul Ilie. El avea misiunea să se opună sistemului religios corupt şi să proclame scopul Împărăţiei lui Dumnezeu. Cuvântul de judecată rostit de Ilie asupra poporului idolatru şi neascultător echivalează cu acea rugăciune a credinţei sale prin care i-a cerut Domnului ca timp de trei ani şi şase luni să nu mai trimită niciun strop de ploaie. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea conform cu Deut. 11.13-17. Astfel prorocul a demonstrat foarte clar că nu zeul Baal controla ploile şi era răspunzător de bogăţia recoltelor, ci Dumnezeul lui Ilie. Acum ar fi bine să ne întrebăm ce fel de Dumnezeu avem noi. Dacă El ne lasă să facem ce vrem noi şi nu ne pedepseşte deloc pentru păcatele noastre atunci ar fi cazul să ne cercetăm identitatea noastră spirituală. Epistola către Evrei scrie la cap. 12, vers. 8 următoarele: “Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.” Ilie n-a fugit de pedeapsa cu care Dumnezeu a pedepsit tot poporul. Să avem demnitatea şi puterea de a ne asuma eşecul moral şi spiritual al generaţiei în care trăim. Chiar şi în aceste condiţii Dumnezeu se va îngriji de ai Săi. Pentru Ilie El a poruncit corbilor să-l hrănească la pârâul Cherit pentru simplul motiv că omul şi-a însuşit povara lui Dumnezeu. Dacă noi căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui El se va îngriji în mod sigur de toate nevoile noastre. Când seceta prelungită a dus la secarea pârâului profetul şi-a găsit refugiu, prin voia Domnului, într-o ţară străină locuită de închinătorii lui Baal, unde o văduvă l-a întreţinut pe slujitorul lui Dumnezeu. Uneori providenţa divină îmbracă multe forme surprinzătoare şi apelează la metode ciudate din care avem totdeauna ceva important de învăţat. Aşa cum spunea cineva, Dumnezeu este specializat în imposibilităţi pe care mintea umană nu le poate concepe. Totul este posibil celui ce crede. O văduvă sărmană a fost salvată de la o moarte sigură, după cum un profet al lui Dumnezeu a fost salvat prin ospitalitatea şi dărnicia acesteia. Datorită lui Ilie văduva a pus certitudinea în locul nesiguranţei şi cele vizibile în locul lucrurilor invizibile. Binecuvântarea primită de văduvă nu a fost numai una materială, ci în egală măsură şi o binecuvântare spirituală. Dar în mijlocul harului divin şi al minunii făcute de Dumnezeu, pentru văduvă şi pentru Ilie, de salvare a vieţii lor fizice, mai apar în 1 Împ. 17:17 necazul şi supărarea produse de moartea fiului văduvei. Mă întreb de ce Dumnezeu îngăduie uneori anumite lovituri asupra unor persoane care ne sunt cele mai dragi din viaţa noastră? Astfel de episoade fac parte în mod sigur din uluitoarea taină a vieţii. De multe ori o boală sau o tragedie neaşteptată poate veni chiar peste cei care acţionează conform voiei lui Dumnezeu şi care sunt implicaţi în mod activ în slujba Împărăţiei Lui. “După aceea, fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. Şi boala lui a fost atât de cumplită încât n-a mai rămas suflare în el.” (1 Împ. 17.17) În această situaţie nedorită profetul Ilie a fost omul potrivit la locul potrivit. Ilie s-a închis în camera unde fusese cazat de către văduvă şi s-a rugat lui Dumnezeu cerându-I să-i permită sufletului copilului, plecat din trup, să se întoarcă înapoi. În urma acestei rugăciuni, repetată de trei ori, Biblia consemnează răspunsul divin la o situaţie dureroasă şi în care, omeneşte vorbind, nu se mai putea face nimic: “Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s-a întors în el, şi a înviat.” (1 Împ. 17.22) Este prima înviere din morţi pe care o găsim în Vechiul Testament (a se compara cu II Împ. 4.34 şi Fapte 20.10). Minunile pe care le găsim pe paginile Bibliei şi ale vieţii noastre de credinţă oglindesc cu fidelitate slava şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Şi noi, nu numai Ilie şi gazda acestuia în acel timp de secetă cumplită, putem învăţa că în mijlocul unor împrejurări tragice, puterea şi dragostea lui Dumnezeu sunt active în favoarea celor ce-L iubesc pe El şi sunt chemaţi după planul Lui (Rom. 8.28). Pe muntele Carmel, în 1 Împăraţi 18, s-a desfăşurat confruntarea lui Ilie cu regele Ahab şi cu nelegiuirea întregului Israel şi prin care Duhul Sfânt a făcut din proroc cea mai calificată persoană pentru a fi prototip al Domnului Isus Cristos. Aşa cum văduva din Sarepta Sidonului l-a calificat drept “om al lui Dumnezeu” Ilie vorbea nu pentru a face plăcere oamenilor, ci ca un rob supus al lui Dumnezeu. Toţi slujitorii Evangheliei sunt chemaţi să-L susţină pe adevăratul Dumnezeu al lui Israel în faţa oamenilor. Aceasta înseamnă să apărăm Evanghelia de orice denaturare sau compromis doctrinar, şi să condamnăm cu fermitate corupţia din viaţa celor care au “doar o formă de evlavie” dar prin faptele lor îi tăgăduiesc puterea (vezi 2 Tim. 3.5a). Ilie inspirat de Duhul lui Dumnezeu a somat poporul să facă o alegere clară între slujirea lui Dumnezeu şi cea a lui Baal. A te închina la doi domni este un lucru nedemn şi imposibil pe care Cristos îl accentuează în învăţăturile Sale ca un avertisment pentru toţi credincioşii (Matei 6.24). Acesta este sindromul “inimii împărţite” de care s-a făcut vinovat şi regele Solomon, fiul lui David. Un astfel de păcat a condus mai târziu la dezbinarea împărăţiei lui Israel. Ilie şi-a bătut joc de prorocii lui Baal arătând astfel indignarea sa dârză faţă de păcatul idolatriei imorale şi crude pe care Israel o îmbrăţişase sub influenţa nefastă a lui Ahab şi a soţiei sale. Sarcasmul şi hotărârea neclintită a lui Ilie de a lupta până la capăt pentru triumful credinţei în Iehova descriu credincioşia sa personală faţă de Stăpânul ceresc. O astfel de atitudine o găsim şi în viaţa Domnului Isus atunci când a făcut curăţirea Templului din Ierusalim scoţând afară din el pe negustorii care vindeau porumbei, oi şi boi. “Ridicaţi acestea de aici, a zis Mântuitorul, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie!” (Ioan 2.16) A venit ceasul rugăciunii simple dar pline de credinţă pe care Ilie avea s-o înalţe către Dumnezeu în faptul serii. Se făcuse o linişte de mormânt. Cuvintele sale erau auzite de inima lui Dumnezeu, Cel care prin minunile Sale extraordinare îl izbăvise pe Israel din crunta robie a Egiptului. Trecuseră multe secole de atunci şi Israelul Îl uitase pe Domnul, schimbându-L cu zeităţile Canaanului. Când l-a contestat pe Ahab şi a mustrat întregul Israel pentru păcatul idolatriei, când s-a confruntat cu cei 450 de preoţi ai lui Baal, Ilie era puternic înarmat pe plan spiritual, desigur, cu armele rugăciunii şi ale credinţei în Dumnezeu. Exegeţii Bibliei au descoperit faptul că încrederea sa în Dumnezeu este demonstrată de concizia celor 41 de cuvinte în ebraică şi de simplitatea rugăciunii sale: “Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!” Scopul cu care s-a rugat Ilie a fost să redescopere iarăşi îndurarea lui Dumnezeu pentru poporul Israel şi astfel inima evreilor să se întoarcă spre Domnul. Ne amintim că în mod asemănător, Ioan Botezătorul, “Ilie” al Noului Testament a avut drept scop al misiunii sale să întoarcă multe inimi spre Dumnezeu ca să-L poată primi în masă pe Mesia. Răspunsul la rugăciunea eficace a profetului Ilie pe muntele Carmel a fost focul coborât din cer, de la Dumnezeu. Era o minune de netăgăduit prin care jertfa adusă Domnului de către vajnicul Său slujitor a fost mistuită şi primită sus în slavă. S-a dovedit astfel în faţa poporului că Ilie era într-adevăr slujitorul lui Dumnezeu şi nu un dizident politic periculos, aşa cum îl considera regele ţării. Un alt adevăr revelat cu putere, a fost acela că Dumnezeul lui Ilie este singurul Dumnezeu adevărat care merită să fie ales şi slujit de către orice israelit. Biserica Noului Testament este îndreptăţită să aştepte în mijlocul ei manifestarea puterii lui Dumnezeu prin care Duhul Sfânt vrea să-i conducă pe oameni la singurul Mântuitor adevărat, la Domnul Isus Cristos. Uciderea prorocilor lui Baal de către Ilie a fost dreaptă şi în conformitate deplină cu cerinţele Legii lui Moise. Trebuie însă menţionat faptul că Noul Testament nu are o astfel de poruncă. În Matei 5.44 ni se interzice pur şi simplu o acţiune violentă împotriva porocilor mincinoşi: “Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” O altă rugăciune eficientă şi extrem de importantă a fost stăruinţa lui Ilie din 1 Împ. 18.42: “Ahab s-a suit să mănânce şi să bea. Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, şi plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi…” Vedem în primul rând că atitudinea profetului contrastează puternic cu cea a regelui Ahab. Dacă acesta din urmă s-a rezumat doar la mâncare şi băutură, Ilie în schimb a hotărât în sine să urce la cea mai înaltă cotă a Carmelului ca să se roage lui Dumnezeu pentru a-L îndupleca să trimită din nou ploaie peste pământul lui Israel, care de trei ani şi şase luni se uscase complet devenind ca un pustiu. Mijlocirea totală în rugăciune a lui Ilie viza cel puţin următoarele trei aspecte: (1) rugăciune pentru restaurarea altarului şi pentru reabilitarea onoarei lui Dumnezeu în faţa lui Israel; (2) lupta prin rugăciune împotriva religiei false şi a cultului păgân baalist şi aşerist; (3) rugăciunea cu stăruinţă şi verificarea, prin slujitorul său umil şi ascultător, de şapte ori a rezultatului rugăciunii. Textul biblic ne spune că abia a şaptea oară a apărut o palmă de nor, suficientă în sine ca profetul să-i transmită lui Ahab cel mai important anunţ meteorologic al zilei: “Înhamă şi pogoară-te ca să nu te oprească ploaia!” (1 Împ. 18.44b). Uscăciunea noastră spirituală provine din faptul că ne rugăm, stăruitor chiar, dar nu mai aşteptăm, spre final, ploaia Duhului Sfânt, aşa cum a făcut Ilie în ce priveşte ploaia fizică. Ne bazăm prea adesea pe “irigaţiile” ideilor noastre omeneşti, pe talentele oratorice şi cunoştinţele teologice în aşa fel încât nu mai este nici timp, nici loc pentru Duhul Sfânt. Ilie a aşteptat cu răbdare şi a văzut cu ochii lui, ca rezultat al rugăciunii sale, cum la un moment dat “cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul şi a venit o ploaie mare” pe care, ce-i drept, niciun meteorolog din Israel n-a putut s-o prezică. Iată cea mai mare nevoie a trezirii spirituale pentru Biserica zilelor din urmă! Dacă avem ochi spirituali să-l privim pe Ilie cum se roagă şi aşteaptă, prin slujitorul său, răspunsul la rugăciune. Slujitorul era chemat să înveţe de la Ilie cum trebuie să se roage, să aştepte şi apoi, foarte important, cum să verifice rezultatul rugăciunii. Noi trebuie să învăţăm de la amândoi, atât de la Ilie cât şi de la slujitorul său: cum au colaborat, cum s-au completat reciproc, şi în final, cum s-au bucurat de izbândă. Creştinii care nu mai verifică rezultatul rugăciunii lor stăruitoare dovedesc nu numai descurajare, dar şi faptul că ei, probabil, nici nu se mai află în credinţă. Credinţa este o atitudine a inimii care îţi pretinde să fii consecvent până la capăt cu Dumnezeu şi promisiunile Sale, şi să atingi scopul pe care El îl urmăreşte cu viaţa ta. Ilie s-a comportat ca un erou pe muntele Carmel şi Dumnezeu i-a răspuns într-o secundă. Dar acum când profetul se roagă pentru ploaie nu-i mai răspunde imediat. Îndrăznesc să afirm că aşteptarea cu răbdare a răspunsului lui Dumnezeu înseamnă o credinţă mult mai mare decât credinţa aceluia care se laudă în faţa altora că Domnul a răspuns imediat, ca la o comandă, rugăciunii sale. Dumnezeu nu era la comanda lui Ilie dar avea dreptul, desigur, să-l pună la încercare. Acesta este un principiu aplicabil şi în vieţile noastre. Să ne pregătim tot timpul pentru zăbovirea lui Dumnezeu şi să-I oferim Domnului viaţa noastră de rugăciune pentru a fi pusă la încercare. Nu degeaba Domnul Isus a zis: “Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” (Matei 24.11-13)