Ezechia s-a întors cu faţa la perete şi a făcut Domnului următoarea rugăciune: “Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea feţei Tale cu credincioşie şi curăţie de inimă, şi am făcut ce este bine înaintea Ta!” Şi Ezechia a vărsat multe lacrimi. (2 Împ. 20.2-3)

Regele iudeu Ezechia a primit prin vizita profetului Isaia un ordin ceresc implacabil: “Rânduieşte ce ai de rânduit casei tale, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.” (2 Împ. 20.1b) Toţi ne înfricoşăm în faţa morţii. Orice moarte fizică a fiinţelor umane are în spatele ei o anumită cauză: boală, accident, bătrâneţe, etc. În cazul lui Ezechia a survenit o boală la vârsta de 39 de ani. După 14 ani de domnie încununată cu realizări de care orice rege iudeu ar fi putut fi mândru (a se citi caracterizarea meritelor adminstraţiei Ezechia în 2 Împ. 18.3-8) deodată cerul vieţii acestui om evlavios s-a umplut de nori negri. În virtutea spiritului conservării şi gândindu-se la propria sa casă, unde lucrurile nu erau toate la locul lor, dacă ne gândim cel puţin la fiul său Manase care nu i-a călcat pe urme (a fost un rege rău şi idolatru, în ciuda pocăinţei sale din finalul vieţii – vezi 2 Împ. 21.2), regele Ezechia a făcut recurs la decizia divină prin cel mai practic mijloc spiritual de care dispune cel neprihănit: rugăciunea cu lacrimi. El s-a rugat lui Dumnezeu astfel: “Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Feţei Tale cu credincioşie şi curăţie de inimă, şi am făcut ce este bine înaintea Ta!” (v. 3a). El şi-a udat rugăciunea cu multele sale lacrimi. Aceste lacrimi aveau să conteze foarte mult în ochii lui Dumnezeu care a decis să revină asupra comunicatului iniţial oferindu-i celui în cauză har şi îndurare. Boala şi moartea nu fac discriminare. Fiecare dintre noi, mai curând sau mai târziu, vom spune adio acestei lumi şi ne vom prezenta înaintea credinciosului Ziditor. Dar întrebarea este ce lăsăm în urma noastră? Ce se va întâmpla cu familiile noastre şi cu proiectele începute dar neterminate? Înaintea morţii fiecare ne vom întreba dacă a meritat sau nu felul în care am trăit, dacă investiţiile noastre în această lume vremelnică vor primi girul şi aprobarea lui Dumnezeu la scaunul Său de judecată din veşnicie. Biblia ne spune la 2 Cor. 5.10 că “toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” În sprijinul rugăciunii sale de mijlocire Ezechia a adus credincioşia şi curăţia sa de inimă în relaţia cu Dumnezeu, şi nu în ultimul rând tot binele de care s-a bucurat poporul iudeu sub conducerea sa. Dumnezeu nu este nedrept ca să uite faptele noastre bune şi trăsăturile de caracter din care acestea au izvorât. La cuvântul descoperirii făcute de Isaia tânărului rege Ezechia, acesta din urmă a răspuns cu o rugăciune care a dus la schimbarea planului ceresc. E de aşteptat ca această rugăciune să aibă la bază încrederea sinceră în capacitatea lui Dumnezeu de vindecare şi de reorientare a planului iniţial. E un caz elocvent în care putem vedea atât de clar valoarea rugăciunii celui neprihănit în faţa lui Dumnezeu. Regele ceresc a decis să-i mai prelungească viaţa lui Ezechia cu 15 ani de zile. Viaţa noastră este în mâna Creatorului. N-o putem prelungi decât în măsura în care Autorul ei ne acordă această concesie. Uneori ceea ce Dumnezeu afirmă despre viitorul unei persoane sau al unei naţiuni nu sunt declaraţii ultimative, fără putinţă de schimbare. În cazul lui Ezechia rugăciunea şi lacrimile lui fierbinţi L-au convins pe Dumnezeu să-i mai prelungească firul vieţii. În cazul cetăţii Ninive, din cartea profetului Iona 3.1-10, viitorul asirienilor s-a schimbat totalmente dintr-un cataclism apocaliptic vestit iniţial de solul lui Dumnezeu într-o iertare pe care Creatorul milos şi iubitor a acordat-o celor care se pocăiseră în ciuda aşteptărilor ciudatului Iona. Chiar şi tragediile celor credincioşi dau la iveală mai târziu, în final, grija, mila şi sensibilitatea lui Dumnezeu faţă de nevoile acestora. Ca şi în cazul neprihănitului Iov, după încercarea trecută cu brio, binecuvântările finale au fost mai mari decât cele de la început. Din experienţa rugăciunii regelui Ezechia învăţăm, aşadar, că planul divin se împleteşte în mod armonios cu rugăciunile noastre. Să păstrăm deci convingerea nestrămutată că, între limitele predestinării şi liberului arbitru care aparţin persoanei Domnului Isus Cristos, rugăciunea noastră poate schimba lucrurile dacă o facem în voia lui Dumnezeu. Când soarele s-a dai înapoi cu zece trepte e ca şi cum regelui i s-a dat o nouă şansă (Is. 38.8). Ne-am putea întreba: Ce aş face eu oare cu restul vieţii mele dacă Dumnezeu mi-ar spune, ca lui Ezechia, că mai am de trăit încă 15 ani de zile? Dar chiar dacă nu mi-ar spune acest lucru eu ştiu din experienţa tuturor oamenilor care au trăit până acum pe scoarţa acestui pământ că nimeni nu este veşnic în această lume. Prin definiţie şi prin natura sa coruptă omul este un risipitor de timp, un cheltuitor de energii şi resurse importante dar nu pe calea neprihănirii, ci pe cea a păcatului. De aceea se cuvine să ţinem cont de mesajul scurtimii vieţii noastre şi să facem alegeri cu consecinţe importante pentru destinul nostru imediat şi cel veşnic. În astfel de condiţii priorităţile vieţii nu ar trebui să fie priorităţile lumii carnale, materiale, ci priorităţile Duhului, ale Împărăţiei şi neprihănirii lui Dumnezeu. Oare şi-o fi dat seama de acest lucru regele Ezechia? De fapt nu lungimea în ani a vieţii noastre contează, ci felul cum ne dăruim lui Dumnezeu şi proiectului Său pentru care am fost creaţi. Din 2 Cronici 32.31 se poate trage concluzia că cele zece trepte cu care a coborât soarele pe cadranul lui Ahaz reprezintă un miracol divin căruia i s-a dus vestea până la Babilon. Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi prin adevărate minuni care vorbesc desluşit despre bunătatea şi îndurarea Lui faţă de fiii oamenilor. Orice minune este făcută în folosul celor credincioşi şi ea trebuie vestită întregii lumi astfel încât oamenii să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu. Cum folosim noi harul acesta de a fi mesagerii intervenţiilor lui Dumnezeu în viaţa noastră către alţi oameni ca şi noi? Cum sună mărturia noastră personală pentru urechile lor? Descoperă ei în relatarea noastră aceleaşi nevoi pe care Dumnezeu le poate satisface şi în vieţile lor? Dacă da, atunci nu în zadar ne-a mântuit Dumnezeu şi ne-a îngăduit să trăim printre oameni ca martori ai harului Său felurit. Revenind la cazul concret al regelui Ezechia, pe care Dumnezeu l-a vindecat de boala sa, prin profetul Isaia, şi i-a mai dat încă 15 ani, putem spune că, din păcate, ulterior împăratul nu a mai răspuns îndurării lui Dumnezeu aşa cum s-ar fi cuvenit. Dumnezeu nu l-a pedepsit imediat pentru mândria sa lăudăroasă cu care s-a afişat în faţa delegaţiei Babilonului care tocmai venise să-l felicite şi să-i ureze multă sănătate. Delegaţia respectivă a compărut la Ierusalim mai degrabă ca nişte emisari ai serviciilor secrete din Babilon veniţi să spioneze locurile şi valorile tezaurului Templului din Ierusalim. Profetul Isaia l-a avertizat pe Ezechia că în viitor babilonenii nu vor fi prea prietenoşi cu Ierusalimul pe care îl vor cuceri şi-l vor duce în robie. Numai datorită smereniei împăratului Dumnezeu a amânat pedeapsa lui Iuda, decizie pe care Ezechia a apreciat-o prin cuvintele: “Cuvântul Domnului, pe care l-ai rostit este bun. Şi a adăugat: Căci va fi pace şi linişte în timpul vieţii mele!” (2 Împ. 20:19) În mod normal credinciosul matur cu o viziune de ansamblu a Împărăţiei cereşti trebuie să fie sincer preocupat de generaţia viitoare a Bisericii. Domnul Isus i-a întrebat pe ucenici: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (vezi Luca 18.8b) Astfel noi ar trebui să fim preocupaţi, cu rugăciune, de starea lumii pe care o lăsăm în urma noastră. În Fapte 20, în cuvântarea de rămas bun ţinută în faţa prezbiterilor din Efes, chemaţi la Milet, apostolul Pavel a spus: “Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (F. A. 20.29-30) Dacă regele Ezechia era mulţumit cu pacea şi liniştea prezentului, profetul Isaia în schimb îi vorbea despre un viitor sumbru când Ierusalimul va fi dus în robie. Folosind exemplul apostolului Pavel, care ar trebui să fie cea mai adecvată reacţie a lucrătorului creştin la declinul spiritual evident al creştinismului de astăzi? Apostolul Pavel şi-a făcut complet datoria faţă de Bisericile pe care le-a plantat printre neamuri fiind nevinovat faţă de fiecare membru al acestora prin faptul că a împlinit Marea Însărcinare şi a fost nu numai un mare vestitor al Evangheliei, ci şi un excelent făcător de ucenici. (Mat. 28.19-20)