Iosafat a venit în mijlocul adunării lui Iuda şi a Ierusalimului, în Casa Domnului, înaintea curţii celei noi. Şi a zis: “Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?” (2 Cron. 20.5-6)

În primii doi sau trei ani de domnie Iosafat a fost co-regent cu tatăl său Asa. Neavând multă experienţă militară împăratul Iosafat a încheiat o alianţă criticabilă cu Ahab în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa. În general Iosafat a fost un rege bun în domnia sa de douăzeci şi cinci de ani, cu mici excepţii în care consilierii săi au dat dovadă de opacitate şi astfel regele a păşit pe o cale care nu i-a adus succes sau victorie, aşa cum este, de pildă, proiectul de construcţii navale de la Eţion Gheber (2 Cron. 20.35,36) unde alianţa cu Azaria, fiul lui Ahab, n-a prea dat roade deoarece vasele care ar fi trebuit să transporte aur de Ofir, în urma unei puternice furtuni, s-au scufundat. Se pare că acel lucru s-a întâmplat cu ştirea lui Dumnezeu, fapt confirmat de profetul Elisei, cu titlu de protest la acea asociere comercială dubioasă. În ipostaza descrisă mai sus împăratul Iosafat pare că simbolizează pe acei creştini care vor să trăiască şi cu lumea şi cu Dumnezeu. Avantajele temporare şi economice pe care ţi le poate oferi această lume nu se pot nicidecum compara cu răsplătirile eterne păstrate de Dumnezeu celor ce-L iubesc. E mai degrabă de preferat să fii sărac pe pământ şi să-L slujeşti cu credincioşie pe Dumnezeu, decât să o faci pe bogatul şi pe realizatul acestei lumi, dar la urmă să te trezeşti că baţi la o uşă încuiată unde ţi se va spune: “Niciodată nu te-am cunoscut!” (Mat. 7.23a) Cât timp a urmat pilda tatălui său Asa Iosafat a combătut idolatria chiar dacă nu a reuşit s-o stârpească definitiv. I-a expulzat pe proxeneţi, i-a anexat pe edomiţi, pierduţi la un moment dat de fiul său Ioram. Când s-a confruntat cu moabiţii şi amoniţii Iosafat a trecut prin cea mai mare criză din viaţa sa. Experienţele din viaţa noastră ne arată că numai când trecem prin situaţii grele atunci se vede adevăratul nostru caracter. În cartea 2 Cronici ne sunt redate trei rugăciuni: a lui Solomon, a lui Asa şi a lui Iosafat. În spaima sa (v. 3) împăratul Iosafat a început să-L caute pe Dumnezeu prin post şi rugăciune antrenându-i şi pe alţii la această acţiune de importanţă naţională. În vers. 12 al rugăciunii împăratul îşi recunoaşte deschis neputinţa: “O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” Negreşit aceşti ochi trebuie să fie numaidecât ochii credinţei, deoarece cu ochii fizici nu putem privi gloria lui Dumnezeu şi să mai rămânem în viaţă. Dumnezeu a răspuns prin Duhul Său, printr-un proroc numit Iahaziel, încurajându-l atât pe împărat cât şi tot poporul care era prezent acolo: “Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.” Era o veste extraordinară. Duşmanii aceia amoniţi şi moabiţi nu pe Iuda l-au provocat, ci pe Dumnezeul acestui popor iudeu. Dumnezeu a promis prin profet că va fi prezent în luptă, iar armata lui Iosafat avea datoria să stea în linişte şi să aştepte izbăvirea pe care o vor vedea cu ochii lor. În urma mesajului profetic Iosafat s-a îmbărbătat şi a zis întregului popor: “Ascultaţi-mă Iuda şi voi locuitori ai Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui şi veţi izbuti.” (v. 20) A urmat partea de pregătire spirituală cu aportul unor cântăreţi îmbrăcaţi cu podoabe sfinte şi care lăudau pe Domnul pentru îndurarea Lui veşnică. Când au fost intonate cântările Dumnezeu a dat semnalul nimicirii oştilor duşmane printr-o echipă de diversionişti care au semănat panică între amoniţi şi moabiţi şi care, neştiind ce se întâmplă, au început să se lupte unii cu alţii până la distrugere totală. Deznodământul luptei, fără luptă din partea lui Iuda, a avut loc în valea Beraca (binecuvântare) unde poporul L-a binecuvântat pe Domnul şi a strâns multe bogăţii şi lucruri scumpe, multă pradă de război. Intrarea lui Iosafat şi a armatei sale în Ierusalim a fost un triumf însoţit de sunetele alăutelor, harpelor şi trâmbiţelor (v. 28). Împărăţia lui Iosafat s-a umplut de o mare stimă şi chiar groază internaţională când celelalte popoare au auzit că Dumnezeu din cer a venit să lupte pentru împărat şi pentru Iuda. S-a reprodus la nivel internaţional aceeaşi atmosferă care s-a creat printre popoarele Canaanului când acestea au auzit cum triburile lui Israel au fost în chip miraculos izbăvite din robia egipteană pe timpul lui Moise şi Aaron. Astfel postul, rugăciunea şi dorinţa credinciosului de a face voia lui Dumnezeu sunt o garanţie a căutării lui Dumnezeu care Se implică personal şi răspunde la momentul potrivit. Puterea şi tăria credinţei lui Iosafat şi a poporului iudeu au fost demonstrate în mod strălucit prin laudele aduse lui Dumnezeu în timpul înaintării în luptă. Astfel vedem cum cele două planuri ale luptei se întrepătrund: planul luptei fizice (în care poporul a fost pur şi simplu spectator) şi planul luptei spirituale în care rugăciunile şi cântările şi-au făcut efectul scontat (v. 18-19). Apostolul Pavel, referindu-se la planul spiritual al luptei creştinilor, a scris celor din Efes: “întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui” astfel încât lupta împotriva puterilor şi forţelor spirituale ale întunericului să fie eficientă (Ef. 6.10).