Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri. (Ezra 9.6)

Preotul Ezra nu a fost numai un cărturar iscusit care a strâns împreună toate cărţile Vechiului Testament ca un întreg, ci era şi un om al rugăciunii datorită căruia în cartea sa, cu acelaşi nume, se consemnează modul cum a împlinit Dumnezeu profesiunea sa profetică făcută prin Ieremia (Ier. 29.10-14) de a restabili poporul evreu după şaptezeci de ani de robie, prin aducerea lor înapoi în Israel. În timp ce primii robi care se întorseseră săvârşeau munca de reconstruire a Casei lui Dumnezeu meritul lui Ezra constă în faptul că el s-a apucat să restaureze în inimile oamenilor legea lui Dumnezeu. Descoperind o profundă degradare morală şi spirituală printre bărbaţii lui Iuda prin încheierea de căsătorii mixte cu femei păgâne Ezra s-a mâhnit adânc în inima sa mărturisind lui Dumnezeu păcatul semenilor săi şi mijlocind cu lacrimi pentru ei. Aşa după cum în armura spirituală a creştinului rugăciunea nu este singura armă a celui credincios, ci una dintre armele Duhului, tot astfel în cazul luptei lui Ezra pentru separarea poporului Israel de lumea păgână cărturarul foloseşte o chirurgie radicală pentru a trata compromisul periculos şi extrem de contagios aflat în mijlocul poporului său. Această acţiune fermă a lui Ezra a avut menirea să amintească poporului Israel că principala lor chemare este de a fi o împărăţie de preoţi, nu doar un amalgam etnic şi rasial în care naţiunea se disipează treptat şi apoi dispare: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea vor fi cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Isael.” (Exod 19.6). Eşecul israeliţilor în a se despărţi de popoarele păgâne care-i înconjurau i-a condus la idolatrie şi imoralitate, iar în final la captivitate şi robie. (2 Cron. 36.14-21) Când Ezra a ajuns la Ierusalim a văzut că mulţi din popor, printre care şi unii preoţi şi leviţi, se căsătoriseră cu femei care se închinau altor dumnezei şi practicau urâciunile păgâne. Noul Testament interzice de asemenea membrilor Bisericii lui Cristos să se căsătorească cu necredincioşi (1 Cor. 7.39; 2 Cor. 6.14). Un credincios umplut cu Duhul va duce o viaţă nepihănită şi separată de lume, în părtăşie cu Dumnezeu trăind într-un mod total diferit de generaţia adulteră în care se află. Ezra cade în genunchi cu hainele şi mantaua sfâşiate, cu mâinile ridicate spre Dumnezeu, singura sa speranţă: “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.” (Ezra 9.6) Ca adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu ar trebui să experimentăm şi noi această reacţie de mâhnire a lui Ezra, de nelinişte şi întristare profundă, când vedem că Biserica zilelor noastre urmează obiceiuri lumeşti. Trăsăturile mâhnirii lui Ezra care l-au condus la rugăciune cu lacrimi de mărturisire a păcatului sunt pilduitoare pentru fiecare din noi: 1. Ezra era îngrozit, ruşinat şi adânc mâhnit din pricina păcatului poporului; 2. El poseda o percepere adâncă a slavei, neprihănirii şi dragostei lui Dumnezeu pe care, în mod sigur, poporul le tratase cu dispreţ; 3. Ezra s-a rugat lui Dumnezeu nu cu un spirit de superioritate sau importanţă personală, ci cu smerenie şi multe lacrimi; 4. Tocmai de aceea el s-a identificat cu semenii săi prin expresii ca acestea: “fărădelegile noastre”, “păcatele noastre”, simţind mai mult ca ceilalţi ocara şi vinovăţia naţională; 5. Ezra era conştient că neascultarea poporului de Lege punea în primejdie bunăvoinţa iubirii divine şi zădărnicea harul restaurării din ruine a Casei lui Dumnezeu în Ierusalim; 6. A nădăjduit că va vedea în viitor iertarea şi restaurarea poporului; 7. Mustrarea de conştiinţă a preotului Ezra i-a atras şi pe alţii în aceeaşi trezire spirituală care le-a permis să vadă urmările dezastruoase ale păcatului pentru oameni şi familiile acestora. Moise a stabilit în Deut. 7.3-4 un principiu valabil şi astăzi pentru poporul lui Dumnezeu: “să nu te încuscreşti cu popoarele acestea… căci ar abate de la Mine pe fiii tăi.” Expresia “un adăpost în locul Lui cel sfânt”, din Ezra 9.8, este negreşit o recunoaştere a profeţiei lui Isaia despre slava lui Iehova, adică, în sens deplin, despre Însuşi Isus Cristos: “În ziua aceea, zice Domnul, voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca în tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău, şi voi da puterea ta în mâinile lui. El va fi un tată pentru locuitorii Ierusalimului şi pentru casa lui Iuda. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide, şi când va închide el, nimeni nu va deschide. Îl voi împlânta ca pe un drug tare, şi va fi un scaun de slavă pentru casa tatălui său.” (Is. 22.20-23) În 1 Cor. 7.12-13 Noul Testament expune clar modul cum trebuie activat divorţul în familiile creştine pentru cei ce sunt deja legaţi de un necredincios sau o necredincioasă. Sub domnia harului, nu a Legii lui Moise, credinciosul nu este obligat să renunţe la partenerul necredincios sau la copiii necredincioşi. Experienţele inimosului preot Ezra din cartea cu acelaşi nume ne trezeşte interesul pentru un studiu aprofundat al trezirii spirituale. Astfel când oamenii citesc cu multă ardoare Cuvântul lui Dumnezeu aplicându-i adevărurile în viaţa lor, când înalţă către Dumnezeu rugăciuni de mijlocire pentru sfinţi şi când se mărturisesc şi se leapădă păcatele cunoscute şi recunoscute, Biserica va fi plină de putere, învrednicită să facă lucrări mari pentru Dumnezeu, aşa cum a făcut Ezra.