“Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-Se Numele Tău!" Matei 6.9b) Sfinţească-se Numele Tău;” (Mat. 6.9b)

Pentru ca ucenicii Săi să nu se asemene nici cu făţarnicii, nici cu păgânii, Domnul Isus i-a instruit personal cum să se roage, dându-le ca model de inspiraţie rugăciunea domnească “Tatăl nostru”. Pentru Isus Dumnezeu este “Tatăl Meu”, iar pentru ucenici El este “Tatăl vostru”, sau în aceeaşi ordine Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru, conform cu Ioan 20.17, când Isus cel înviat S-a arătat Mariei Magdalena. Prin urmare rugăciunea Tatăl nostru nu este rugăciunea personală a lui Isus, ci o rugăciune model din care orice creştin, ca om al rugăciunii, are multe lucruri importante de învăţat. Dacă luăm în considerare Mat. 6.7 în care Mântuitorul precizează foarte clar: “Când vă rugaţi să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe vor fi ascultaţi.”, atunci înţelegem că sensul şi succesul real al vieţii noastre de rugăciune nu este să repetăm la infinit rugăciunea Tatăl nostru şi astfel să credem că ne-am făcut datoria de a ne ruga. Trebuie mai întâi să devenim, prin credinţă, copii ai lui Dumnezeu, ca să ni se potrivească această minunată rugăciune. Noutatea absolută pe care Domnul Isus o aduce în felul nostru de a veni la Dumnezeu în rugăciune, este aceea că noi avem voie să-L numim “Tatăl nostru”, apelativ care sugerează în mod foarte clar apartenenţa la Biserica lui Cristos. Avraam I se adresează lui Dumnezeu în Geneza 18.3 cu expresia “Doamne”: “Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău.” Eliezer, cel mai bătrân rob din casa lui Avraam, se roagă astfel: “Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam!” (Gen. 24.12a) Iacov la întoarcerea sa spre casă s-a rugat într-un mod asemănător: “Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac!” (Gen. 32.9a) Cu ocazia răscoalei lui Core, Datan şi Abiram, Moise şi Aaron s-au rugat astfel: “Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup!” (Num. 16.22a) Iosua se roagă: “Ah, Doamne Dumnezeule…” în Iosua 7.7a. Regele Ezechia Îl numeşte pe Dumnezeu în rugăciunea sa din Isaia 37.16a “Domnul oştirilor care stă pe heruvimi”. În Vechiul Testament Dumnezeu este numit Creatorul şi Răscumpărătorul lui Israel, Iehova Iire (Domnul va purta de grijă), dar nicăieri El nu este numit “Tatăl nostru” în sensul că noi, sau alţi oameni, suntem născuţi din El. Profetul Isaia Îi spune lui Dumnezeu “Tatăl nostru” în cap. 65, vers. 8, dar înţelesul expresiei se referă la actul creaţiei prin care El ne este Autorul vieţii, iar noi lucrarea mâinilor Sale. Expresia “Tatăl nostru”, din rugăciunea cu acelaşi nume, trece dincolo de hotarele primei creaţii şi se referă la duhul nostru regenerat prin credinţă şi la naşterea din nou, prin care suntem născuţi din El. Numai Duhul Sfânt poate explica această extraordinară minune: “A venit la ai Săi (evreii din prima creaţie, n. n.), şi ai Săi nu L-au primit (şi au rămas morţi în păcatele lor, n. n.). Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul (şi puterea de a trăi, n. n.) să se facă copii ai Lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge (pe cale naturală, n. n.), nici din voia firii lor (religioase, n. n.), nici din voia vreunui om (renaştere prin educarea voinţei şi prin instruirea minţii, n. n.), ci din Dumnezeu.” (Ioan 1.11-13) Prin rugăciunea Tatăl nostru noi exprimăm suveranitatea Sa asupra întregului univers. Prioritatea maximă a fiecărei rugăciuni este să recunoaştem prezenţa imanentă a Tatălui şi să-I răspundem în mod adecvat printr-o închinare plină de teamă şi respect, şi să-I aducem lauda şi onoarea care I se cuvin. Şi nu în ultimul rând să venim cu bucurie şi recunoştinţă înaintea Lui pentru că El este Tatăl nostru. Când spunem în rugăciune “Sfinţească-se Numele Tău!” noi acceptăm şi primim în acest mod sfinţirea Duhului prin Cuvântul Bibliei şi ne punem deoparte pentru Dumnezeu. Noi putem sfinţi Numele Lui dacă viaţa noastră nu este sfântă. “Vie Împărăţia Ta!” este partea rugăciunii prin care cerem propăşirea cauzei lui Dumnezeu şi pentru venirea în lume a Celui care a zis: “Eu vin curând!” Trebuie să ardem de dorul acestei Împărăţii care, conform lui Daniel 2, va spulbera toate împărăţiile lutului şi ale cărnii. Domnul Isus va domni cu dreptate şi neprihănire în veci de veci. Condiţia participării noastre la Împărăţia Sa este să facem voia Lui în viaţa personală şi în familie. Să recunoaştem când ne rugăm că numai Dumnezeu cunoaşte binele suprem pe care trebuie să-l acceptăm ca expresie a voiei Sale pentru viaţa noastră şi a tuturor oamenilor. Închinarea înaintea lui Dumnezeu, suveranitatea Lui absolută şi împlinirea exactă a voiei Sale nu ne sunt date fără un model clar şi indubitabil: “Precum în cer aşa şi pe pământ.” După cum Moise trebuia să construiască Cortul întâlnirii conform modelului care i se arătase pe munte în timpul celor patruzeci de zile petrecute cu Dumnezeu, tot astfel Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ o are ca model pe cea din ceruri. Deşi Dumnezeu cunoaşte nevoile noastre Domnul Isus ne cere să ne rugăm şi pentru pâinea zilnică. Numai în acest mod se poate împlini promisiunea din Ps. 127.2: “Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă pâinea ca în somn.” Psalmistul nu vrea să încurajeze lenevia sau lipsa de responsabilitate a creştinilor pentru ei şi cei din casa lor în ceea ce priveşte pâinea de fiecare zi. Sunt texte biblice la fel de valabile şi astăzi prin care leneşul este trimis la furnică să înveţe din hărnicia ei, iar lucrătorului creştin i se pune drept condiţie de promovare în slujba Bisericii modul cum se-ngrijeşte de propria sa familie. Pentru femeile creştine mai există modelul gospodinei şi soţiei harnice, din Proverbe 31, căreia soţul şi toţi membrii familiei îi stau alături şi o preţuiesc nespus de mult pentru toată activitatea ei. Fără îndoială că Dumnezeu îi binecuvântează pe ai Săi cu pâinea “ca în somn”, în sensul că atunci când noi dormim nu ne mai îngrijorăm de nevoile zilei respective, ci ne odihnim în Tatăl ceresc care ne poartă de grijă şi ne ajută să ne facem datoria în mod conştiincios la locul de muncă. O altă componentă importantă a rugăciunii Tatăl nostru este iertarea celor ce ne greşesc. Noi nu-l putem scuti pe nimeni de pedeapsa păcatului nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea statului sau ţării în care trăim. Domnul Isus vizează, în învăţătura Sa, numai iertarea părintească şi cea interpersonală a membrilor care fac parte din familia lui Dumnezeu. Dacă eu nu sunt dispus să iert pe cel ce mi-a greşit, când acesta îmi cere iertare, cum mai pot eu să rămân în părtăşie cu Tatăl şi să mai primesc graţia şi bunăvoinţa Sa? În Matei 6.13 expresia “Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” poate fi de neînţeles la o primă citire deoarece din alte texte biblice noi avem asigurarea că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iac. 1.13). Asta nu înseamnă că El nu poate îngădui să fim testaţi prin încercări, uneori greu de acceptat, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Iov. Prin această cerere Domnul Isus ne ajută să ne dăm seama că prin capacitatea noastră proprie nu putem rezista ispitelor sau încercărilor. Numai de Dumnezeu depindem atunci când suntem ispitiţi şi ajutorul Lui ne este asigurat aşa cum scrie apostolul Pavel la 1 Cor. 10.13: “Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” Strigătul inimii celui credincios către Dumnezeu, pentru izbăvirea de cel rău, trebuie urgent completat cu o dârză împotrivire în faţa ispititorului, aşa cum îi sfătuia apostolul Petru pe cei tineri în 1 Petru 5.9: “Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi voi.” Doxologia finală a rugăciunii Tatăl nostru, “Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin!”, ne ajută ca inima noastră să rămână fierbinte în dragoste pentru Dumnezeu şi să se înalţe de la lucrurile mărunte şi profane ale acestei lumi tot mai sus spre slava lui Dumnezeu. E ca şi cum rugăciunea noastră ar fi o scară spirituală pe care urcă şi coboară nu numai îngerii lui Dumnezeu, ci şi toate visurile şi dorinţele noastre pe care I le putem încredinţa numai Părintelui ceresc. Rugăciunea Tatăl nostru este, aşadar, şi un excelent model de “umblare după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu.” (Colos. 3.1b)