“Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis: “Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog”.” (Matei 26.36)

Grădina Ghetsimani, locul îngrădit numit şi “teasc pentru stors uleiul de măsline”, este cel mai tăcut martor al agoniei lui Isus. Ea, grădina, vorbeşte până în vremea noastră despre patimile şi suferinţele Fiului Omului. Grădina Ghetsimani este situată pe coasta de vest a Muntelui Măslinilor şi era un loc în care Isus Se ducea deseori să se roage acolo. Afară era întuneric iar orele treceau grăbite în noaptea de joi spre vineri. Ar trebui, asemenea lui Moise pe muntele Horeb, să ne dăm şi noi seama că suntem într-un un loc sfânt unde s-a decis soarta mântuirii noastre. Experimentez un sentiment de sfială şi reţinere când aud glasul Mântuitorului vorbind ucenicilor Săi la marginea grădinii despre nevoia vegherii în rugăciune. Cineva s-a exprimat cu multă prudenţă şi respect astfel: “Caracterul supranatural al evenimentului te face să te temi, ca nu cumva, atingându-te de bătrânii arbori ai grădinii să le întinezi mărturia şi să le falsifici mesajul.” Opt ucenici au rămas la marginea grădinii, Petru, Iacov şi Ioan, ca de obicei au mers cu Isus, iar Iuda mărşăluia spre grădină împreună cu o gloată de oameni înarmaţi cu săbii şi ciomege pentru a-L aresta pe Mântuitor. Aş vrea să ne unim în agonia Domnului Isus veghind în rugăciune, dar nu de la distanţa rece a minţii noastre limitate, nici a inimii împietrite, ci transpuşi de Duhul Sfânt în atmosfera acelor ore în care planeta pământ devenise teatrul unei bătălii cu adevărat cosmice. Isus a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Cei trei ucenici care erau lângă El L-au auzit spunând că este cuprins de întristarea morţii. Degeaba i-a dorit Petru ca Dumnezeu să-L ferească de moarte. Se apropia “ceasul” când Cel fără păcat trebuia să fie făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5.21), şi gândul acesta Îi crea o imensă repulsie pentru că Isus n-a avut păcat. Cine dintre ucenici putea să împărtăşească suferinţa Sa sau să se roage aşa cum El S-a rugat: “Tată, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (vers. 39) În acest mod El n-a cerut să fie izbăvit de cruce, ci doar să se facă voia Tatălui. Prin tăcerea cerului este evident că nu era altă cale de mântuire decât prin moartea Sa pe cruce. Mielul lui Dumnezeu pe cruce era Înlocuitorul nostru, al tuturor. Când s-a întors la ucenici Isus i-a mustrat ca pentru noi toţi deoarece de multe ori când ar fi trebuit să veghem am preferat să facem cu totul altceva: “Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!” (vers. 40,41) Astfel Isus avea să meargă singur la cruce purtând judecata lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre. După instituirea Cinei de Taină Mântuitorul împreună cu cei unsprezece au schimbat camera de sus cu ambianţa tăcută a Grădinii Ghetsimani. Dar acum Isus şi-a prevenit ucenicii să nu cadă în ispită. Cu toate acestea ei n-au reuşit să vegheze şi au adormit când ar fi trebuit să se roage. Poate nu indiferenţa, ci doar istovirea datorită întristării i-a luat cu asalt şi i-a făcut să cadă la examenul vegherii în rugăciune. În Luca 22.43,44 este descrisă agonia lui Isus ca Om pentru care I s-a arătat un înger din cer ca să-L întărească. Dacă ucenicii n-au putut contribui la această întărire, iată că Tatăl ceresc îi trimite un înger cu un mesaj de încurajare. Acelaşi lucru l-au făcut Moise şi Ilie pe Muntele Tabor. Acceptând crucea de dragul Lui putem şi noi, la rândul nostru, să ne însuşim o infimă parte din patimile şi suferinţele Domnului, aşa cum citim la Evrei 13.13: “Să ieşim dar, afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” Evanghelistul Luca mai arată cum transpiraţia lui Isus se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ, aşa de mare a fost tensiunea la care a fost supus sufletul Său în rugăciune. De trei ori S-a rugat Isus Tatălui şi de trei ori, întorcându-Se la ai Săi, i-a găsit dormind. Petru se lăudase că Îl va urma până la moarte şi iată-l acum doborât de oboseală şi întristare. În cazul nostru cred că ar trebui să înlocuim cuvântul “ceas” cu cuvântul “minut” întrucât rugăciunile noastre s-au scurtat şi mai mult. Să punem la inima noastră mustrarea Domnului şi să ne trezim până nu e prea târziu. Va veni un moment fatal când mulţi aşa-zişi creştini vor bate cu disperare la o uşă încuiată. Dacă astăzi nu suntem de partea lui Isus, ca să veghem în rugăciune când furtuna urii şi prigoanei acestei lumi se apropie din nou, atunci cu siguranţă El ne va spune: “Niciodată nu v-am cunoscut (în suferinţă şi în veghere, n. n.); depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!” (Mat. 7.23)