“Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş.” (Luca 18.10)

Pilda fariseului şi a vameşului prezintă două clişee total diferite ale modului cum oamenii se apropie de Dumnezeu. Este o problemă tot atât de veche ca şi vârsta istorică a omenirii noastre. Este o problemă de viaţă şi de moarte, dacă ne gândim la primii închinători de pe paginile Genezei, din capitolul 4, la Cain şi Abel. Dacă noi falimentăm în închinarea noastră atunci când venim la Dumnezeu înseamnă că ne aflăm pe cărarea fariseului mândru şi bigot, care-i dispreţuia pe toţi ceilalţi închinători considerându-i inferiori. Dacă în schimb, simţim în sufletul nostru o sfâşiere, o povară a păcatului pe care n-o mai putem duce, putem atunci să repetăm cu credinţă rugăciunea simplă şi fără zorzoane a vameşului: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18.13b) Deşi fariseul îndeplinea pe din afară formalităţile religiei şi ale rugăciunii, în realitate, el nu dialoga cu Dumnezeu, ci mai degrabă îşi afişa propriile sale realizări pe plan moral şi religios. El nu se compara cu standardul lui Dumnezeu de perfecţiune pentru a trage concluzia dreaptă şi corectă că este un păcătos, ci fariseul se compara cu alţi oameni din jurul său considerându-se mai bun decât ei, şi cu atât mai bun decât vameşul care se găsea nu departe de el în Templu. Repetarea dubioasă a pronumelui “eu” în rugăciunea vameşului denotă îngâmfarea şi importanţa de sine. Nota pe care i-a dat-o Domnul Isus fariseului, contrar părerii populare, a fost aceea că datorită mândriei sale a fost coborât de Dumnezeu şi s-a dus acasă nemântuit. Vameşul, fiind la polul opus, era considerat de popor ca fiind unul dintre cei mai păcătoşi indivizi. Vameşii pactizaseră cu romanii şi erau priviţi ca nişte trădători ai naţiunii din raţiunea îmbogăţirii pe plan material şi financiar. Totuşi inima acestui vameş, care venise la Templu să se închine lui Dumnezeu, a fost atinsă de Duhul Sfânt, prin cuvântul Evangheliei. El se considera nevrednic şi fără niciun merit, de aceea nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer. Vameşul s-a smerit pe sine încât a implorat mila şi harul lui Dumnezeu pentru mântuire. Concluzia care se desprinde în final din această pildă este că duhul de smerenie Îi este plăcut lui Dumnezeu, de aceea vameşul a fost îndreptăţit şi înălţat datorită pocăinţei şi smereniei sale. Aducând pilda fariseului şi a vameşului în condiţiile de azi ale Bisericii am putea spune că cel dintâi îşi are urmaşii în susţinătorii tradiţiilor creştine şi ale formelor religioase în închinare, pe când vameşul este tot mai rar întâlnit printre cei de curând întorşi la Domnul. Pe de altă parte în fiecare creştin născut din nou există această luptă dintre firea veche şi Duhul Sfânt, un conflict ireconciliabil care necesită răstigirea firii. Se ştie că adevăratul creştinism nu este o culegere de dogme sau norme, de legi religioase, ci o relaţie personală cu Isus Cristos. Când e vorba de evaluarea personală apostolul Pavel le recomandă creştinilor din Roma multă prudenţă şi folosirea măsurii de credinţă primite pentru mântuire şi lucrarea Evangheliei: “Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.” (Rom. 12.3) Problema fariseului a constat într-o autoevaluare plină de mândrie şi dispreţuitoare faţă de semenul său, care culmea se considera pe sine un mare păcătos. Adevărata smerenie atrage harul lui Dumnezeu şi se pune la dispoziţia Lui printr-o ascultare devotată. Unui om ca acel vameş care s-a întors mântuit la casa lui, Domnul i-ar fi spus ca lui Zacheu: “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta!” După cum Zacheu a simţit că este nevoie să concretizeze pocăinţa sa în fapte reparatorii pentru pagubele produse semenilor săi, tot astfel oricare mântuit, ca vameşul din pildă, este chemat să aducă prin ascultare de Cuvânt roadele pocăinţei. Pocăinţa numai în cuvinte nu este suficientă, chiar dacă acestea constituie o rugăciune publică fierbinte şi impresionantă. Dumnezeu să netezească vieţilor noastre cel mai scurt drum de la rugăciunea fierbinte a pocăinţei la faptele dragostei dintâi pe care Mântuitorul le aşteaptă de la toţi credincioşii. Rugăciunea, postul şi zeciuielile sunt obligatorii în viaţa noastră, dar să le facem nu pentru a fi văzuţi de oameni, ci numai de Dumnezeu. E de preferat să avem în cer o răsplată veşnică decât să primim aici pe pământ laude nefolositoare şi găunoase care ne predispun la mândrie fariseică. Mândria îl duce pe om la pieire, în timp ce smerenia îl conduce pe drumul asemănării cu Domnul Isus care “măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filip. 2.6,7) Dacă Isus S-a făcut asemenea oamenilor venind în lume, se cade ca noi să devenim asemenea Lui ca să putem ajunge în ceruri.