“Hats off to the past; coats off to the future”.

Viitorul se insinuează în viaţa noastră în doze mici, imperceptibile, secundă cu secundă şi, de cele mai multe ori, ne prinde pe picior greşit. Ne întâlnim cu el în fiecare dimineaţă, când deschidem ochii şi ne smulgem cu greu faţa din moliciunea pernei. Încercăm apoi să‑l “ghicim” în prima ceaşcă de cafea a zilei. Scurtăm rugăciunea, incapabili să ne concentrăm. Trecutul stăruie în minte cu cele mai urgente sarcini restante, păstrate în dosarul cu probleme de rezolvat, nerăbdător să le transfere noii secretare a zilei prezente.

Nu‑i de mirare că nu ne putem concentra; rugăciunea înseamnă linişte, meditaţie, aşteptare, pace, încredere, deconectare, părtăşie cu Cel chemat şi prezent lângă noi în odăiţă (Matei 6:6). Dar treburile ne strigă din agenda zilnică cu glasuri tot mai stridente, genunchii încep să tremure sub noi, febrili de nerăbdare, ideile devin tot mai vagi, frazele rugăciunii tot mai grăbite, diluate în fluidul bine cunoscut al frazeologiei personale, ca la biserică, deși acasă n‑are cine să ne audă şi admire.

Viitorul nu ne aparţine, deşi ne complacem în iluzia aceasta şi ne grăbim să‑l luăm în primire. Copiii se grăbesc să crească, nerăbdători să fie mari, puternici şi independenţi (ca tata), tinerii se avântă să cucerească o lume care parcă nu aştepta decât naşterea lor, părinţii visează să‑şi vadă copiii căpătuiţi şi bătrânii să moară înainte de a se instala suferinţa adusă de bolile vârstei înaintate.

De ce ne grăbim, la urma urmei? Că doar viitorul n‑a întârziat niciodată, pentru nimeni. Doar prezentul este al nostru! Trăim într‑un prezent continuu. Nimeni nu poate trăi în viitor, măcar că mulţi încearcă s‑o facă, refugiindu‑se în tărâmul iluzoriu al visării. Facem planuri a căror realizare o urmărim cu toate puterile fiinţei, aşteptând ca anii următori să aducă împlinirea lor. Câte din ele n‑au rămas îngropate în arhivele uitării?

Care este atunci eficienţa vieţii noastre în planificare, dacă numai un mic procent din ce visăm şi proiectăm suntem în stare să şi împlinim? Nu este ea descurajant de mică? Un viitor pe care contăm prin puterile proprii nu este decât necunoscut şi risc.

“Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: “Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine!” (Iacov 4:13-14).

Cineva spunea că ziua de ieri este un check anulat iar ziua de mâine un check fără acoperire. Singurii bani ghiaţă de care dispunem sunt clipele zilei de azi. Oare nu se cuvine să-i cheltuim cu înţelepciune?

http: //agapianus. wordpress. com