“El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.” (Luca 24.50,51)

După cum un tablou reuşit este format dintr-o îmbinare măiastră de umbre şi lumini, tot astfel Înălţarea la Cer a Domnului Isus înviat din morţi a fost pentru ucenicii Săi un amestec interesant de întristare şi bucurie, de disperare şi în acelaşi timp de speranţă că, totuşi, El Se va reîntoarce într-o zi. Probabil că disperarea ucenicilor n-a ţinut foarte mult, ci a durat doar până în momentul apariţiei în faţa lor a celor doi îngeri îmbrăcaţi în alb strălucitor care le-au adus cuvinte de încurajare: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1.11) Îmi imaginez că în inima ucenicilor era o întristare asemenea acelui gol sufletesc cu care se va fi confruntat Elisei în urma răpirii la cer a învăţătorului său Ilie. Când să treacă Iordanul, Elisei fiind încă sub influenţa clipei magistrale când “Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt” (2 Împ. 2.11) a rostit, ca pentru sine, următoarele cuvinte: “Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?” Poate că şi din inima ucenicilor, de care Isus S-a despărţit pentru o vreme, se ridica nerostită, dar cu o mare forţă de expresie aceeaşi întrebare: “Unde este acum Domnul, Dumnezeul nostru?” Îngerii din cer au adus în revelaţia lor o speranţă binecuvântată ucenicilor care s-au luminat din nou la faţă şi “s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie.” (Luca 24.52b) Am putea spune fără să exagerăm câtuşi de puţin că Înălţarea i-a coborât pe ucenici la rugăciune, aşa cum le ceruse Domnul în mod insistent s-o facă. Ei s-au rugat şi până atunci, deoarece Isus era prin excelenţă Omul şi Învăţătorul rugăciunii. Acum însă ucenicii au în faţă un obiectiv nou, făgăduinţa Tatălui, Duhul Sfânt, care trebuie aşteptat cum se cuvine. E adevărat, textul biblic ne spune foarte clar că “Pe când Isus îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.” (vers. 51) În Ioan 16.7 Mântuitorul face, înainte de patimile Sale, o afirmaţie extrem de importantă care ne ajută să înţelegem legătura dintre Înălţare şi venirea Duhului Sfânt “peste” şi “în” ucenici: “Totuşi, vă spun adevărul: vă este de folos să mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” Motivul bucuriei şi speranţei ucenicilor nu consta numai în întoarcerea imediată a lui Isus, ci în venirea mai întâi peste ei a Duhului promis care va reface legătura între Cristos şi ucenici. Fără Duhul Sfânt afirmaţia lui Luca, “S-a despărţit de ei” pare şocantă şi de neînţeles. Dar, de fapt, această despărţire temporară avea un caracter pregătitor pentru venirea Duhului Sfânt. Aici intervine rolul important şi hotărâtor al rugăciunii ucenicilor, ca viitori membri ai Bisericii primare. Lor li s-a spus să nu părăsească Ierusalimul şi să rămână în aşteptarea Duhului. Noi ştim că Duhul lui Dumnezeu este peste tot în lume, în univers. De ce au fost legaţi ucenicii de Ierusalim? Pentru că Biserica şi Trupul lui Cristos trebuia să se nască în Ierusalim. Prioritatea evreului în cadrul Bisericii este un fapt indisputabil, deoarece Fiul Omului a venit să caute mai întâi “oile pierdute” ale casei lui Israel. Câtă vreme uşa harului este deschisă pentru mântuirea neamurilor, este asigurat, prin rugăciune şi credinţă, în egală măsură şi accesul la experienţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii fără discriminare. Isus a zis: “vi-L voi trimite”, şi aceasta înseamnă nu numai naşterea din nou, prin Duh şi prin Cuvânt, ci şi îmbrăcarea cu “puterea de sus” în vederea misiunii de martori ai Domnului. Mâinile lui Isus cel înviat mai binecuvântează şi astăzi, prin Duhul, pe cei care se roagă şi aşteaptă cu credinţă înfocată făgăduinţa Tatălui. Numai că acum Isus nu mai este legat de Muntele Măslinilor, sau de un anumit timp orar, de un meridian anume, de un anumit anotimp al anului. El îi botează cu Duhul Sfânt pe toţi credincioşii doritori de o înnoire a Cincizecimii. Creştinii care sunt gata să-L laude şi să-L înalţe pe Isus în mijlocul lor vor primi negreşit un răspuns minunat la rugăciune. În casa sutaşului roman Corneliu, din Fapte 10, găsim o mărturie elocventă în acest sens: Nici Petru, nici însoţitorii săi evrei n-au putut opri revărsarea Duhului peste neevrei care au început să vorbească în alte limbi, după cum îi inspira Duhul Sfânt. Trăim timpuri minunate ale revărsării Duhului Sfânt în repriza ploii târzii. Oricâţi vor fi contestatarii acestei revărsări peste Biserică, Duhul nu poate fi oprit din revărsarea Sa glorioasă. Începutul Bisericii se va repeta, în ce priveşte experienţa Duhului, şi în zilele din urmă care vor preceda Răpirea. Lucrarea harului divin asigură viaţa din belşug aşa cum însuşi Păstorul cel bun a promis-o oilor Sale: “Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10.10b) Fiecare dintre noi avem nevoie să căutăm cu ardoare şi stăruinţă neîntreruptă standardele spirituale ale acestei “vieţi din belşug”. Dumnezeu nu Se dezminte niciodată şi în tot timpul îşi respectă cu exactitate promisiunile. În casa sutaşului roman Corneliu apostolul Petru şi-a început astfel predica: “Într-adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.” (Fapte 10.34,35) Explicaţia lui Petru este foarte clară: nu lucrăm neprihănire pentru a fi mântuiţi, deoarece mântuirea se capătă prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Temerea de Dumnezeu şi viaţa de neprihănire sunt mai degrabă două coordonate importante ale creştinilor însetaţi de Duhul Sfânt şi care cer, în rugăciune înflăcărată, botezul Domnului Isus. Avem nevoie de aripile Porumbelului ceresc pentru zborul pe care Biserica îl va face în curând pentru a-L întâlni în văzduh pe Mirele ei mult aşteptat. Biserica fără Duhul Sfânt este ca şi Rebeca fără Eliezer, călăuza pe care Avraam i-a trimis-o. Mireasa n-ar mai fi plecat de acasă fără însoţitorul ei care o sfătuia, o îmbărbăta pe drumul pustiului şi o apăra de primejdii. Când Isus i-a binecuvântat pe ucenici în ziua Înălţării, binecuvântările Lui nu s-au întrerupt din momentul în care El a dispărut din raza lor vizuală. Dimpotrivă, în tot Noul Testament întreaga lucrare a Domnului Isus Cristos poate fi rezumată în următoarea propoziţie: “L-a trimis … să vă binecuvânteze”. (Fapte 3.26) Binecuvântarea lui Cristos nu trebuie însuşită într-un mod egoist, ci Duhul Sfânt ne ajută s-o împărtăşim şi altora. Pavel scria, în acest sens, creştinilor din Roma următoarele cuvinte: “Ştiu că, dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Cristos.” (Rom. 15.29) Este de datoria fiecăruia dintre noi să facem o alegere inspirată, întrucât binecuvântările lui Dumnezeu sunt condiţionate: dacă ascultăm Cuvântul Lui primim binecuvântarea, dacă îl nesocotim, prin neascultare conştientă, primim blestemul. Sunt necesare trei condiţii pentru a intra în posesia binecuvântărilor lui Isus Cristos: (1) să privim întotdeauna la El, şi nu la oamenii mari ai acestei lumi, după modelul din Psalmul 121, versetele 1 şi 2: “Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.” (2) să ne încredem în Isus pentru noi şi toată familia noastră, pentru lucrarea şi viaţa noastră de fiecare zi (Evr. 12.2); (3) să măturăm cu mătura pocăinţei orice păcate sau atitudini greşite care ne pot face inaccesibile binecuvântările cerului. În încheiere este nevoie să mai spun că binecuvântările Domnului nu ne asigură o viaţă de lux, conform teologiei prosperităţii, şi nu trebuie confundate neapărat cu câştigurile materiale sau financiare personale. A fi binecuvântat de Dumnezeu nu înseamnă a fi scutit de suferinţă, ci dimpotrivă. Apostolul Petru, încurajându-i pe creştinii persecutaţi din vremea sa, le scrie: “V-am scris aceste puţine rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios, ca să vă sfătuiesc şi să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta (al suferinţei pentru Numele lui Isus, n. n.) de care v-aţi alipit.” (1 Petru 5.12)