“Tată a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17.1b, 2)

Cu o mie de ani înainte de Cristos, regele-profet David a scris: “Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: “Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.”” (Ps. 110.4) Această profeţie s-a împlinit în Domnul Isus Cristos, despre care scriitorul Epistolei către Evrei a scris la cap. 8, vers. 1 şi 2, următoarele cuvinte: “Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” Pe drept cuvânt rugăciunea din Ioan 17 este o imagine a lucrării Domnului Isus pe care El o desfăşoară acum în ceruri. Nu vedem în mijlocirea Mântuitorului nicio acuzare la adresa discipolilor Săi, nu le pomeneşte niciun eşec şi nicio rivalitate binecunoscută pe paginile Evangheliilor. El îi priveşte pe toţi în planul Tatălui, în asociere cu Persoana Sa şi ca viitori beneficiari ai Duhului Sfânt. Cererile Domnului pentru ai Săi sunt impregnate de binecuvântări cereşti. El nu vrea să-i coboare în sfera bogăţiilor sau privilegiilor lumii, întrucât vrea să fie păziţi de orice rău printr-o completă separare de lume. Înainte de a fi transferaţi în cer Marele Preot Cristos doreşte ca ucenicii Săi să fie calificaţi pe deplin în a-şi face datoria. Când în primele 5 versete Isus s-a rugat pentru Sine El Şi-a contemplat moartea pe cruce rugându-Se: “Proslăveşte pe Fiul Tău…” Dumnezeu a dat lumii întregi dovada de netăgăduit că Isus Cristos este “Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. (Rom. 1.4) La rândul Său Tatăl este proslăvit prin Fiul atunci când Isus dă viaţa veşnică tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Răscumpărarea de la cruce Îi conferă Fiului autoritatea peste omenire şi peste întreg universul. Cuvintele rugăciunii lui Isus se aseamănă cu timpul trecut al capitolelor 40-66 din Isaia, unde deşi profetul vorbeşte despre evenimente viitoare el le prezintă la timpul trecut ca şi cum acestea ar aparţine deja trecutului, atât de sigură era împlinirea acestor profeţii. Aşadar Cristos Îl proslăvise pe Tatăl prin viaţa Sa fără păcat, prin minunile Sale, dar şi prin suferinţa şi moartea Sa urmate de Înviere. De aceea lucrarea mântuirii este complet terminată, noi suntem deja în ceruri, în locuri de pace, de bucurie şi de neprihănire prin Duhul Sfânt. Când Isus S-a coborât în lume, gloria Dumnezeirii Sale a fost pentru un timp acoperită, dar nu complet abandonată. Deşi El nu a încetat să fie în continuare Dumnezeu, cei mai mulţi din jurul Său nu erau conştienţi de acest adevăr crucial. Pentru unii El nu era decât “Fiul tâmplarului”. Acum în rugăciunea pentru Sine Isus cere Tatălui restaurarea şi manifestarea vizibilă a gloriei cereşti. Rugăciunea lui Isus concordă cu tema centrală a Evangheliei după Ioan şi anume, cu divinitatea şi pre-existenţa lui Cristos. În a doua parte a rugăciunii, care se întinde de la versetul 6 la 19, Isus mijloceşte pentru ucenicii Săi, acei galileeni cu inimi mari şi cu suflete ataşate de Învăţătorul lor pentru totdeauna, cu excepţia lui Iuda vânzătorul pe care Cristos îl numeşte “fiul pierzării” în versetul 12. Iuda nu a fost programat pentru această misiune a vânzării, cum în mod greşit susţin unii teologi, ci Luca spune în cartea sa, la Luca 6.16, că acest ucenic de tristă faimă, Iuda Iscarioteanul, “s-a făcut vânzător” pe baza opţiunii personale. Pe de altă parte, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu ştia ce avea să aleagă Iuda. Ar fi incorect din partea noastră ca atotştiinţa lui Dumnezeu să o folosim pentru anularea liberului arbitru. Ca Rob desăvârşit al lui Iehova, chiar dacă Isus nu a reuşit să aducă, pe moment, tot Israelul la Dumnezeu, totuşi din aceşti 11 ucenici ai Săi El a făcut nişte oameni care au crezut şi au păzit Cuvântul lui Dumnezeu, care s-au separat de lume şi acum îi reprezintă prin rugăciunea Sa de Mare Preot înaintea Tatălui ceresc. Vedem în versetul 10 egalitatea perfectă între Tatăl şi Fiul. Noi am putea să-I spunem lui Dumnezeu: “Tot ce este al meu este al Tău.”, dar n-am putea spune niciodată ceea ce Isus a rostit mai departe în virtutea relaţiei Sale cu Tatăl: “Tot ce este al Tău este al Meu.” Cu toate că oile turmei sunt slabe şi sărmane în această lume totuşi Păstorul cel bun este preamărit prin ele. Când Isus pronunţă expresia “Sfinte Tată” Îl vedem pe Dumnezeu atât de sus şi totuşi atât de aproape. În versetul 11 Marele Preot Isus conştientizează faptul că plecând din lume unitatea ucenicilor Săi va fi pusă deseori în pericol. De aceea Domnul Se roagă spunând: “Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.” Dezideratul unităţii Bisericii este în mod sigur un scop principal al rugăciunii de Mare Preot pe care Domnul o face înaintea lui Dumnezeu înainte de a merge la cruce. Lungimea acestei rugăciuni, spre deosebire de celelalte rugăciuni în public ale lui Isus care sunt scurte, ne arată marea importanţă spirituală a unităţii poporului lui Dumnezeu. Isus nu cere ca ei să devină una, ci “să fie una”, adică să fim tot timpul una experimentând o unitate după modelul Tatălui şi Fiului, şi după ceilalţi credincioşi care privesc lumea, Cuvântul, cerinţa de neprihănire şi pe cei pierduţi cu aceiaşi atitudine. Încercarea de a crea o unitate formală şi artificială prin conferinţe, întruniri sau seminarii poate detona sau submina unitatea pentru care S-a rugat Isus. Bine a precizat un slujitor al lui Dumnezeu că, din acest punct de vedere, rugăciunea lui Isus încă îşi mai aşteaptă răspunsul. Noi suntem chemaţi, în viziunea Domnului Isus, la o unitate a inimii, a scopului misionar, a minţii şi voinţei celor pe deplin consacraţi lui Dumnezeu. Producătorii de dezbinări în Biserică ar trebui să-şi amintească tot timpul cuvântul Domnului Isus, care adresându-Se criticilor Săi, le spunea că nicio împărăţie dezbinată nu poate dăinui. Acest principiu reclamă cu necesitate absolută unitatea spirituală a Bisericii lui Cristos. În versetul 18 al rugăciunii aflăm că unitatea susţine misiunea creştină şi-i asigură succesul: “Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” (Ioan 17.18) Cineva spunea că “divizarea ucide viziunea misionară a Bisericii, îi consumă resursele pentru cauze domestice făcându-i pe credincioşi prizonierii conflictelor interne. Divizarea este groapa comună unde sunt îngropate visele, speranţele, aspiraţiile şi viziunea Bisericii. Când nu este unitate strigătele de război din interior ne asurzesc şi nu mai putem auzi strigătele de durere disperată ale celor care sunt nemântuiţi.” (din “O rugăciune pascală pentru unitate”, de Senior Pastor Florin Câmpean, Philadelphia Romanian Church of God, Chicago SUA). Domnul nu S-a rugat ca Tatăl să-i ia pe ucenici imediat din lume (vers. 15), ci să-i lase pe pământ ca să crească în har şi să-şi mărturisească credinţa în Cristos şi astfel să fie păziţi de lume şi de cel rău, pentru că “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5.4b). Suntem în lume, dar nu suntem ai lumii din punct de vedere spiritual şi motivaţional. Chiar dacă lumea ne urăşte, cum L-a urât fără temei şi pe Domnul Isus, Cuvântul ne ajută să fim sfinţi şi puşi deoparte pentru lucrarea Evangheliei. Cum Cristos a revelat lumii caracterul Tatălui Său şi noi suntem chemaţi să-L revelăm semenilor noştri pe Isus. A fi creştin înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât a trăi ca şi Isus Cristos în lume. Noi suntem ambasadorii lui Isus pentru reprezentarea intereselor Lui în lumea generaţiei noastre şi tocmai de aceea trebuie să urmăm tiparul şi modelul sfinţirii Lui. Ca să fim împreună cu Isus în ceruri trebuie să fim cu El, să fim un singur Duh cu El, şi astfel vom putea păstra “unitatea Duhului prin legătura păcii”. În a treia parte a rugăciunii Sale Isus Se roagă pentru toţi credincioşii din toate veacurile. Rugăciunea de Mare Preot a lui Isus în partea finală trece dincolo de sfera spaţiu-timp a primei generaţii a Bisericii. El venise iniţial numai pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Acum Se roagă acoperind toată mulţimea credincoşilor Bisericii de la Cincizecime până la Răpire. Fiecare putem spune: “Isus S-a rugat şi pentru mine acum peste 2000 ani”. Dimensiunile unităţii pentru care Se roagă Domnul se referă la unitatea în părtăşie, în mărturie şi, în final, în slavă. El, Isus, îi vede pe toţi credincioşii în trupuri de slavă când vom fi cu toţii în Casa Tatălui. În versetul 23 se face o afirmaţie aproape incredibilă şi anume că Tatăl ne-a iubit şi pe noi aşa cum L-a iubit pe Însuşi Fiul Său. După ce Duhul Sfânt va veni peste Biserică, la Cincizecime, Isus va continua să reveleze ucenicilor Numele Tatălui, prin Duhul. Obiectul rugăciunii Domnului Isus din Ioan 17 este familia pe care Tatăl ceresc Şi-a format-o în mijlocul omenirii şi în care a găsit cu cale să ne includă pe fiecare din noi. Tatăl ne poate privi aşa cum Îl priveşte pe Isus, singurul Său Fiu care a devenit Fratele nostru mai mare.