“Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Fapte 2.42)

Cincizecimea a apărut pe cerul revelaţiei sfinte ca fiind o nouă zi, o zi a harului şi a Duhului Sfânt. A luat naştere Biserica lui Cristos din cei unsprezece, apoi din cei aproape o sută două zeci. După predica lui Petru o mare mulţime de oameni au cerut să fie botezaţi şi să se identifice astfel cu Isus cel răstignit şi care-a murit pentru păcatele noastre, dar care a înviat şi odată înălţat la ceruri a turnat Duhul Sfânt peste credincioşi. Apostolul i-a chemat pe ascultători să se mântuiască dintr-un popor dedat la rău care L-a respins şi L-a omorât pe Isus. În acest sens botezul creştin în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt era o dovadă a desolidarizării lor de neamul împietrit şi necredincios al Israelului. Era ziua celui mai mare seceriş spiritual când circa trei mii de suflete s-au predat lui Dumnezeu pentru a deveni membri în Biserica lui Isus. Cei convertiţi de la iudaism la credinţa în Isus erau statornici şi bine înrădăcinaţi în realitatea biblică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei aveau totul de obşte şi se întâlneau regulat pentru aprofundarea învăţăturii apostolilor, pentru părtăşie frăţească, pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciuni. Biserica de la început s-a manifestat prin unitatea inimilor şi a dorinţei după Dumnezeu, în care egoismul firesc a fost înghiţit de plinătatea iubirii divine care sălăşluia în fiecare creştin sau ucenic. Unirea lor se baza numai pe ceea ce însemna Cristos pentru fiecare din ei. Comunitatea primilor creştini a demonstrat cu prisosinţă tuturor veacurilor ulterioare că un creştin adevărat nu poate suporta să aibă prea multe bunuri pentru el când alţii în jurul său mor de foame şi se zbat în tot felul de lipsuri. Viaţa lor devenise un imn de laudă şi un psalm de mulţumire adus lui Dumnezeu pentru mântuirea oferită prin Isus Cristos. La început ei aveau trecere înaintea tuturor oamenilor, dar această stare nu a ţinut prea mult timp. Credinţa în Cristos, prin natura ei, va stârni în mod inevitabil ura şi împotrivirea lumii. Creştinii dintâi aveau ca element remarcabil al vieţii convingerea fermă că sunt noul popor al lui Dumnezeu, chemaţi şi puşi deoparte pentru El. Biserica la originea ei a fost o instituţie divină, şi nicidecum o organizaţie omenească. Învăţătura apostolilor era de fapt învăţătura Domnului Isus din predica de pe munte, din pildele şi istorisirile sale profetice, din epistole şi cărţile de istorie sau de profeţie care au completat către sfârşitul primului secol Noul Testament. Primii creştini s-au folosit la început de Templu şi de sinagogi după principiul cu care a lucrat şi Învăţătorul lor: căutarea oamenilor acolo unde aceştia se află. Când apostolii Pavel şi Barnaba se aflau în sinagoga din Antiohia Pisidiei, într-o zi de sabat, fruntaşii prezenţi la întâlnire au adresat o invitaţie distinşilor oaspeţi prin cuvintele: “Fraţilor, dacă aveţi un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiţi”. (Fapte 13.15) Vorbirea lor urma să prezinte celor prezenţi nici mai mult, nici mai puţin decât învăţătura Noului Testament care avea în centrul ei persoana Domnului Isus Cristos. Învăţătura apostolilor se referea la mântuirea prin credinţă, la botezul în apă şi cu Duhul Sfânt, la naşterea din nou şi la sfinţirea practică pe calea căreia ne conduce zi de zi Duhul Sfânt. Stăruinţa în această învăţătură înseamnă aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu cu scopul împlinirii comandamentelor lui în viaţa personală. Există 5 metode pe care le putem folosi în scopul exersării stăruinţei în învăţătură: citire, ascultare, memorare, studiu personal şi meditaţie. Bogăţiile şi gloriile Cuvântului lui Dumnezeu sunt descrise în Psalmul 119 de regele-psalmist David pe parcursul celui mai lung psalm din Cartea Psalmilor (de 176 versete). Citind cu atenţie şi fără grabă acest psalm este imposibil să nu observăm că psalmistul este un îndrăgostit de Legea Domnului şi de poruncile Lui: “Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui!” (Ps. 119.1-3) Acesta trebuia să fie rezultatul stăruinţei în învăţătura apostolilor pentru viaţa primilor creştini: sfinţenie şi ascultare de poruncile Domnului Isus, de cuvântul Bibliei, de dragostea după modelul Său şi de Marea Trimitere. Stăruinţa în părtăşie este o altă dovadă şi dimensiune a vieţii noi care palpită în inimile copiilor lui Dumnezeu şi care îi adună în acelaşi loc pentru laudă şi închinare, pentru învăţătură şi studiu biblic, pentru zidire reciprocă şi cu scopul împărţirii în comun a bunurilor materiale sau alimentare. Părtăşia creştinilor îi ajuta pe aceştia să fie separaţi de lume şi dedicaţi în întregime lui Dumnezeu. Stăruinţa în frângerea pâinii, fie că se referă la Cina Domnului, fie că se referă la mesele de dragoste ale primilor creştini, era ocazia sfântă ca membrii Bisericii să-şi exprime preţuirea unii faţă de alţii. Frângerea pâinii, ca Cină a Domnului, este o permanentă aducere aminte a jertfei lui Isus şi a preţului de sânge plătit pentru păcatele noastre, o proclamare a încrederii că El Se va întoarce în curând, o comuniune cu trupul şi cu sângele lui Isus, un timp de autoexaminare şi rededicare Domnului şi un mijloc de întărire a relaţiilor cu ceilalţi credincioşi în virtutea părtăşiei creştine. Stăruinţa în rugăciune este ca respiraţia sufletului care întreţine viaţa întregului organism. Prin rugăciune luăm legătura cu Dumnezeu pe verticală şi aceasta dă un gust nou şi ceresc părtăşiei între cei care sunt prezenţi la închinare. Rugăciunea ne ajută să pricepem învăţătura apostolilor şi ne aduce din cer înţelepciunea şi priceperea necesare pentru aplicarea ei relevantă în viaţa de fiecare zi. Scriitorul Epistolei către Evrei redă în cap. 10, de la vers. 19 la 25, câteva îndemnuri care includ prin excelenţă toate cele 4 componente ale stăruinţei comunităţii creştine: “Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu (învăţătură şi Cină, n. n.), să ne apropiem (pentru părtăşie, n. n.) cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora (prin rugăciune, n. n.), ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.”