Rugăciuni la miezul nopţii: Pavel şi Sila în temniţă
Autor: Corneliu Livanu  |  Album: Turnul rugăciunii  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de CORNELIU_LIVANU in 05/02/2020
    12345678910 0/10 X

“Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.” (Fapte 16.25)

Pavel şi Sila, în Filipi, după ce au vorbit despre Cristos şi mântuire câtorva femei, pe malul unui râu în afara cetăţii şi după ce Lidia, o vânzătoare de purpură din Tiatira şi-a deschis inima şi a primit botezul în apă, în Numele lui Isus, au revenit la acelaşi loc de rugăciune a doua zi dar nu fără anumite riscuri. În drumul lor au fost asaltaţi de o vrăjitoare cu un duh al lui Piton care striga cât o ţinea gura ca un fel de denunţ: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului cel Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” (Fapte 16.17) Duhul rău n-a vrut să mai explice şi în ce constă această cale a mântuirii, deoarece numai simpla rostire a Numelui lui Isus este un prilej de groază pentru iadul întreg, întrucât la Golgota Mântuitorul, prin moartea Sa pe cruce, a zdrobit capul şarpelui. De aceea decizia lui Pavel, după câteva zile de agasare, a fost implacabilă: “În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea!” (vers. 18) În ciuda faptului că roaba a fost eliberată de duhul cel rău, stăpânii ei păgubiţi în câştigul lor de ceea ce s-a întâmplat, i-au târât pe apostoli în faţa fruntaşilor cetăţii sub pretextul că sunt nişte iudei periculoşi pentru ordinea publică. S-a inflamat şi norodul incitat la violenţă rasistă de către acuzatori şi astfel servii Domnului au fost dezbrăcaţi de haine, bătuţi şi aruncaţi în temniţă. Pentru suferinţă Pavel şi Sila s-au confruntat cu propriile lor inimi care ar fi putut să cârtească pentru ceea ce li s-a întâmplat. Cred că apostolului Pavel încă îi mai răsunau în urechi cuvintele lui Isus din slava cerească când se afla în drum spre Damasc: “Saule, Saule pentru ce Mă prigoneşti?” Iar pe Anania Domnul Isus îl asigură că îl va pune în temă pe Saul cu privire la tot ce va trebui să sufere pentru credinţă. Tocmai acum s-a ivit acest moment. În loc să-şi apere drepturile în faţa autorităţilor romane din Filipi cei doi se roagă la miezul nopţii şi-L laudă pe Dumnezeu. Cuvintele rugăciunilor lor puteau să fie cuvinte de mijlocire pentru bătăuşii lor care, din neştiinţă şi din râvnă naţionalistă fără pricepere, i-au bătut până le-au produs răni serioase pe trup. Dar nu mai conta acum nicio durere fizică din moment ce ei se aflau în voia Stăpânului ceresc. Laudele aduse lui Dumnezeu de către Pavel şi Sila sunt o metodă brevetată cu secole în urmă de către regele-psalmist David, care a scris în Ps. 18.3: “Eu strig “Lăudat să fie Domnul!” şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.” O cetate întreagă era împotriva lor şi, totuşi, cei doi au triumfat, prin rugăciune şi laudă, asupra împrejurărilor nefaste. Dacă privim cu ochii lui Pavel şi Sila la necazurile misiunilor noastre, la faptul că unii resping cu mult dispreţ Evanghelia, că n-avem suficienţi bani pentru proiecte evanghelistice, că intoleranţa rasială şi terorismul internaţional sunt în creştere, vom izbucni în rugăciuni de mulţumire şi imnuri de laudă pentru tot ceea face Dumnezeu, prin harul Său, în lumea întreagă. A suferi pentru credinţa în Cristos este cea mai înaltă onoare de care se poate bucura aici pe pământ un martor al Său. Dacă lumea ne onorează şi ne ridică în slăvi s-ar putea să fi căzut din har şi din dragostea dintâi. Nu era însă cazul lui Pavel şi al lui Sila. Ei I-au vorbit lui Dumnezeu, la miezul nopţii, prin rugăciuni şi cântări de laudă, iar Dumnezeu le-a vorbit prin metodele Sale specifice: printr-un cutremur de pământ. N-a trimis la ei pe un înger din ceruri, ca la Simon Petru, ca să-i scoată din temniţă. Dacă ar fi făcut astfel ei ar fi fost salvaţi dar lucrarea lor n-ar mai fi putut să continue în Filipi, iar temnicerul ar fi murit în păcatele sale. Cutremurul de pământ a venit tocmai la momentul potrivit ca să deschidă toate uşile temniţei şi legăturile fiecărui întemniţat. Uneori anumiţi oameni fiind tari de urechi nu aud glasul lui Dumnezeu care le vorbeşte. De aceea Cel Atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, decide să le vorbească unor astfel de oameni printr-un cutremur de pământ. În cutremure de pământ suntem avertizaţi în mod solemn de către Dumnezeu că lumea în care trăim nu este una prea sigură şi, mai ales, nu este ultima staţiune a vieţii pământeşti. Păcatul omului a infestat natura înconjurătoare cu microbul răzvrătirii şi a făcut din ea o mărturie a instabilităţii şi provizoratului existenţei umane. Când omul este prea sigur pe convingerile şi realizările sale vine Dumnezeu şi le clatină serios prin cutremure de pământ, prin crize de tot felul care afectează nu numai indivizii, ci chiar întreaga planetă, prin războaie şi veşti de războaie în aşa fel încât pacea şi fericirea devin simple deziderate la care cu greu avem acces. O astfel de experienţă a avut temnicerul care păzea temniţa din Filipi în care se găseau apostolii Domnului Pavel şi Sila. Până în momentul cutremurului el era de partea autorităţilor şi-şi făcea serviciul de paznic. Când însă Dumnezeu prin acel cutremur i-a vorbit şi l-a înspăimântat puternic, omul şi-a dat seama că nu mai poate rămâne impasibil faţă de mesajul celor doi apostoli care se deosebeau atât de mult de ceilalţi întemniţaţi. Dacă în urma cutremurului cei închişi ar fi luat-o la goană temnicerul ar fi plătit cu viaţa lui infracţiunea lor. Pavel observându-i imediat disperarea gestului său sinucigaş l-a oprit ferm printr-un strigăt salvator: “Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici.” (vers. 28) Salvarea de la moartea fizică i-a fost asigurată, dar cum va rămâne cu sufletul său împovărat de atâtea păcate? Sosise momentul unei decizii capitale prin care cel vizat şi-a învins inerţia sufletească şi frica de consecinţe. Ca un învins s-a aruncat la picioarele apostolilor strigând: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Se spune că cineva a răspuns astfel la întrebarea de mai sus: “Nimic. A făcut Isus Cristos totul pe cruce când a murit pentru tine!” Răspunsul lui Pavel şi Sila este binecunoscut oriunde în lumea aceasta acolo unde oamenii aud Evanghelia şi sunt disperaţi sub presiunea păcatelor lor: “Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (vers. 31) Când temnicerul şi-a deschis inima pentru Isus, apostolii “i-au vestit Cuvântul Domnului atât lui cât şi tuturor celor (majori, capabili de discernământ, n. n.) din casa lui” (vers. 31). Fiind un om dintre neamuri credem că vestirea lui Pavel a fost adaptată la condiţia unui neevreu care nu cunoştea Legea şi profeţii, înfierea, slava, legămintele, slujba dumnezeiască, făgăduinţele şi patriarhii. E foarte probabil ca pledoaria lui Pavel se va fi asemănat cu predica sa de pe Dealul Marte, din Atena, unde apostolul Neamurilor a abordat un subiect de interes comun ca să atragă şi să reţină atenţia ascultătorilor săi: faptul, evident pentru orice observator, că atenienii erau foarte religioşi. După ce temnicerul a crezut în Isus Cristos şi a fost botezat în apă el şi-a confirmat ulterior credinţa sa prin fapte pline de dragoste şi ospitalitate: i-a invitat pe apostoli în casa lui, le-a spălat rănile şi le-a pus masa cu toată bucuria care i se putea citi pe faţă şi în inimă. De fapt toată casa lui a fost inundată de bucuria mântuirii, exact cum spune Cuvântul lui Dumnezeu în Luca 15.10: “Tot aşa vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” Este de la sine înţeles că temnicerul mântuit şi Lidia, vânzătoarea de purpură din Tiatira, au fost primele “pietre vii” ale viitoarei Biserici din Filipi care i-a rămas apostolului Pavel ca fiind una dintre cele mai îndrăgite comunităţi. După mai bine de 10 ani de zile, pe când se afla în închisoarea Romei, la prima întemniţare, Pavel va scrie Epistola către Filipeni drept mulţumire confraţilor care nu l-au uitat şi i-au trimis în Roma, prin Epafrodit, “un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu” (Filip. 4.18) Tonul cald al dragostei frăţeşti pentru filipeni însoţeşte un îndemn şi o urare pentru toţi creştinii de-a lungul veacurilor: “De aceea, preaiubiţii şi mult doriţii mei fraţi, bucuria şi cununa mea, rămâneţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor!” (Filipeni 4.1)

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1019
Opțiuni