“Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Cristos.” (1 Cor. 1.4)

Cu adevărat am fi mult mai săraci dacă Noul Testament nu ar conţine şi Epistola 1 Corinteni, o comoară autentică de învăţături practice, chiar dacă cineva a numit-o şi “cartea problemelor”. Fiecare dintre noi avem problemele noastre şi suntem, în esenţă, imperfecţi, şi totuşi Dumnezeu nu Şi-a propus câtuşi de puţin să ne abandoneze pe ascuns, ca Iosif pe logodnica sa Maria. Cred că şi apostolul Pavel a gândit la fel relaţia sa cu Biserica din Corint. În ciuda numeroaselor probleme cu care se confruntau corintenii Pavel a fost în stare să le scrie: “Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi…” Teologia mulţumirii este un excelent remediu pentru inima rănită a unui părinte din pricina neascultării copiilor săi. Alături de dezbinările din Corint, de idolatrizarea unor lideri închipuiţi, de imoralitate şi litigii, de probleme maritale sau de exces în utilizarea darurilor spirituale, 1 Corinteni 13 constituie cel mai frumos eseu despre dragoste pe care nu-l mai găseşti nicăieri, nici în restul Bibliei, nici în toată literatura universală. Împreună cu învăţătura solidă despre înviere, sau cu instrucţiunile despre modul cum trebuie celebrată Cina Domnului şi cum trebuie colectate fondurile băneşti de ajutorare, Pavel îşi urmăreşte cu asiduitate tema propusă: cum poate fi redresată o biserică lumească şi carnală, care bagatelizează uşurătatea şi rătăcirile doctrinare, şi se lasă influenţată de trăirea unei vieţi neglijente şi destrăbălate aşa cum era cea din cetatea Corintului. Un gânditor creştin a zugrăvit starea acestei Biserici prin cuvintele următoare: “Biserica era în lume, căci acolo îi era locul, dar şi lumea era în Biserică, locul ei nefiind acolo.” Avem ocazia, citind cu atenţie 1 Corinteni, să ne cercetăm cu atenţie propria noastră inimă şi ulterior să cântărim şi în ce fel de biserică slujim astăzi lui Dumnezeu. Mulţumirile apostolului Pavel pentru creştinii corinteni dezvăluie prin excelenţă nobleţea caracterului care i-a permis să găsească totdeauna motive de mulţumire pentru copiii săi spirituali. Mulţumirea lui Pavel nu este o formulă magică, rostită cu diplomaţie într-un moment bine ales pentru a-şi asigura un număr mulţumitor de voturi, aşa cum se mai întâmplă azi prin anumite biserici. Niciodată un părinte, şi cu atât mai mult cel spiritual, nu-i va pune pe copiii săi să-i dea o recunoaştere prin vot, pentru că nu are nevoie de aşa ceva. Relaţiile părinţi-fii rămân pentru toată viaţa cu toate că sunt influenţate uneori în mod drastic de timp, cultură şi societate. Pavel chiar crede cu adevărat în motivele pe care le invocă în favoarea mulţumirii. Chiar dacă destinatarii epistolei sale nu erau prea duhovniceşti, apostolul poate totuşi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru harul Său care le-a fost dat în Cristos. Una din expresiile acestui har îmbelşugat a fost şi aceea că membrii Bisericii din Corint au fost “îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă” (1 Cor. 1.5) pentru o mărturie despre Cristos bine întărită în mijlocul lor astfel încât echiparea cu toate darurile spirituale ale Duhului Sfânt să-i ajute întru aşteptarea Domnului Isus. Totuşi posedarea şi exersarea acestor daruri spirituale nu constituiau în sine o garanţie absolută a spiritualităţii. Concluzia care s-ar putea desprinde din acest context al Corintului creştin este că dacă cineva are un dar de la Dumnezeu, nu trebuie să se fălească cu el, ci, în smerenie să-l pună în slujba lui Isus Cristos şi a Bisericii. Pe de altă parte roada Duhului Sfânt este o altă problemă diferită de prezenţa darurilor harului în viaţa creştinului. Dacă nu ne-am predat viaţa complet sub controlul Duhului de unde vom putea obţine această roadă? Din felul cum Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru creştinii corinteni putem înţelege că ei erau nerăbdători cu privire la revenirea Domnului Isus din slavă, fie pentru Biserică la Răpire, fie împreună cu Biserica la instaurarea împărăţiei mileniale pe întregul pământ. În rugăciunea sa de părinte spiritual apostolul Pavel are mai multă încredere în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru corinteni, decât în ceea ce ei înşişi pot să facă pentru Dumnezeu. Această idée poate fi avansată ca un motiv de smerenie suficient de convingător pentru cei mândri de darurile lor. Într-adevăr Dumnezeu are putere să ne păzească de orice cădere şi să ne păstreze intacţi pentru El. În sfârşit, Pavel ia în calcul credincioşia lui Dumnezeu faţă de corinteni pentru a rămâne optimist. Chemarea lor la părtăşia cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, se bazează pe preţul nespus de mare pe care Dumnezeu l-a plătit la Golgota. În cea de a doua sa epistolă, la cap. 5, vers. 19, apostolul le aminteşte destinatarilor săi un adevăr crucial care rămâne pentru noi toţi un motiv de mulţumire valabil întreaga veşnicie: “Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.” În urma rugăciunilor sale, Pavel aşteaptă de la fraţii din Corint unitatea aceluiaşi fel de vorbire prin care să fie păziţi de dezbinări doctrinare şi “să fie uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.” (1 Cor. 1.10)