“Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii.” (Efes. 6.18)

Finalul epistolei către Efeseni este un apel mişcător către toţi creştinii, priviţi de data aceasta ca nişte vrednici ostaşi ai lui Cristos. Deşi noi am primit în inimă pacea lui Dumnezeu şi suntem, în consecinţă, chemaţi să trăim în pace cu toţi oamenii, totuşi nu trebuie să uităm nicio clipă că viaţa creştină este în permanenţă o luptă spirituală. Oştile diavolului vor obstrucţiona tot timpul lucrarea lui Cristos, atât în viaţa creştinului individual, cât şi în viaţa Bisericii. Cel rău nu-şi iroseşte muniţiile lui cu creştinii care trăiesc în vechile lor păcate. El îi va lovi tot timpul pe acei lucrători sârguincioşi ai Evangheliei depline care vestesc dar şi trăiesc în acelaşi timp adevărurile eterne ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Este mai mult decât sigur că, dacă ne vom baza pe propriile noastre puteri omeneşti, nu vom putea rezista atacurilor vrăjmaşului. În acest sens apostolul Pavel vorbeşte de singura noastră soluţie în acest război spiritual total: “Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.” (Efes. 6.10) Orice mijloc auto, orice maşină de război, înainte de a porni la luptă, este alimentată cu carburant şi cu toate materialele necesare în timpul luptei. Aşa suntem şi noi ca ostaşi ai lui Cristos: trebuie să fim mereu fortificaţi în Domnul şi în puterea tăriei resurselor Sale incomensurabile. Dacă ne bazăm pe El numai aşa vom fi cu adevărat conştienţi de propriile noastre slăbiciuni şi deficienţe. Biblia spune că “Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.” (1 Cor. 1.27b) În mod paradoxal slăbiciunile noastre ne pot face potriviţi şi vrednici pentru puterea tăriei lui Dumnezeu. Omul puternic prin sine se îngâmfă şi decide să-L respingă pe Cristos şi mesajul Evangheliei. Omul slab, care îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte, îşi dă foarte bine seama că, după ce Domnul Isus l-a spălat de păcatele sale şi l-a iertat, îi este imposibil să trăiască în continuare o viaţă sfântă şi neinfluenţată de lumea păcătoasă, dacă harul divin şi Duhul Sfânt nu vin în ajutorul său. Pentru a rezista tentaţiilor lumii şi ameninţărilor de tot felul ale diavolului creştinul are nevoie ca de aer de “toată armătura lui Dumnezeu” (6.11). Uneltitorul spiritual şi nevăzut instrumentează tot felul de strategii, cum ar fi: descurajare, frustrare, confuzie, eşec moral sau rătăcire doctrinară pe planul învăţăturii creştine. El ştie mai dinainte care este punctul nostru cel mai slab şi ţinteşte chiar în direcţia respectivă. El îşi schimbă metodele de la o zi la alta şi, dacă nu veghem având armamentul lui Dumnezeu asupra noastră, vom deveni în scurtă vreme victimele sale. În versetul 12 apostolul Pavel îi devoalează pe toţi duşmanii noştri spirituali cu care avem de luptat din prima zi în care ne-am predat vieţile lui Isus Cristos: “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Noi nu avem de luptat cu filozofii sau cu politicienii acestei lumi, cu anumiţi deservenţi ai religiilor false sau cu demnitarii corupţi din fruntea statului sau ai guvernului nostru. Lupta noastră are un profund caracter spiritual şi este dusă împotriva forţelor demonice, împotriva batalioanelor de îngeri căzuţi, împotriva duhurilor rele care îi ţin pe oameni în robia păcatului. Adversarii noştri nu sunt vizibili cu ochiul liber, dar ei pot să-l apese pe un credincios, să-l oprime şi chiar să-l hărţuiască în toate felurile. Creştinul adevărat nu vede după fiecare frunză a unui pom câte un demon manifestând astfel preocupări morbide de demonism, dar nici nu trebuie, pe de altă parte, să se teamă de demoni. El are la dispoziţie armura lui Dumnezeu, cu arme de atac sau apărare, prin care poate învinge orice agresiune din partea duşmanilor. Ei sunt demnitarii din lumea spiritelor, cu anumite grade de autoritate corespunzând organizării, în mare a societăţilor omeneşti: preşedinţi, guvernatori, primari sau consilieri. Scriindu-şi Epistola către Efeseni din închisoare Pavel se uita la felul cum erau îmbrăcaţi ostaşii romani. Aşa se explică descrierea armăturii lui Dumnezeu pe care o găsim în Efes. 6.14-17:1. cingătoarea adevărului, 2. platoşa neprihănirii, 3. încălţămintea râvnei Evangheliei păcii, 4. scutul credinţei, 5. coiful mântuirii şi 6. sabia Duhului în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu. Relaţia dintre ostaşul crucii şi adevăr, ca prim element al armăturii lui Dumnezeu, este biunivocă: să respecte şi să înalţe adevărul, dar şi adevărul trebuie să-i susţină viaţa în mod practic, prin aceea că împlineşte comandamentele adevărului divin. Rezultatul acestei susţineri reciproce îl conduce pe ostaş la mai multă tărie şi protecţie în timpul luptelor. Platoşa neprihănirii sau a dreptăţii trebuie s-o purtăm tot timpul aşa cum a purtat-o şi Domnul Isus Cristos. Integritatea şi corectitudinea nu sunt temele noastre de o zi sau două, ci ele ţin toată viaţa noastră. Ele ne conduc la o conştiinţă curată atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor. Apostolul Pavel este un bun exemplu în acest sens prin ceea ce a declarat înaintea judecătorului Felix, în Fapte 24.16: “De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Aceeaşi curăţie sufletească o pretinde şi psalmistul David în Psalmul 7.3-5. Al treilea element al armurii creştinului luptător împotriva diavolului este numit încălţămintea râvnei Evangheliei păcii. Această pace trebuie s-o ducem păcătoşilor care cred în Cristos şi se pocăiesc de păcatele lor. Nu este vorba să facem vreodată pace cu Satan. Cu el suntem totdeauna în război cât timp trăim pe pământ. Această încălţăminte spirituală sugerează disponibilitatea şi pregătirea de a porni pe frontul vestirii Evangheliei celor pierduţi. Aceasta este o reală invazie a teritoriului inamicului. Pentru noi relaxarea este periculoasă, în aceeaşi măsură cum a fost pentru regele David care, în loc să meargă la luptă, a rămas în palatul împărătesc şi a ajuns să comită păcatul cu Batşeba, soţia lui Urie, hetitul. Siguranţa creştinului vestitor al mântuirii se află în lucrarea pe care o face pe urmele Mântuitorului său (Is. 52.7; Rom. 10.15). Pavel mai vorbeşte şi de elementul numit scutul credinţei prin care ostaşul lui Cristos se pune la adăpost de săgeţile arzătoare ale celui rău. O astfel de săgeată l-a omorât, la propriu, pe împăratul Ahab, care l-a sfidat pe Dumnezeu crezându-se invulnerabil. Dar Ahab n-avea nici credinţă, şi nici respect pentru Dumnezeul lui Israel. Scutul credinţei are, negreşit, legătură cu încrederea fermă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Credinţa îţi ridică privirile inimii spre Dumnezeu în împrejurări grele şi te face victorios pe deplin asupra lumii şi asupra oricărui păcat. Coiful viteazului luptător creştin este mântuirea lui Dumnezeu. Înainte de a se începe lupta Dumnezeu îl declară victorios pe servul său prin Isus Cristos, care a zis ucenicilor Săi: “Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!” Apostolul Pavel îi întreabă pe destinatarii romani ai epistolei sale: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră?” (Rom. 8.31) A şasea armă extrem de importantă este sabia Duhului, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu. Isus Cristos a folosit-o cu un succes garantat de 100% în pustiu, atunci când a fost ispitit de diavolul, la sfârşitul postului Său de 40 de zile. De fiecare dată El a folosit arma Cuvântului spunând: “Este scris.” În situaţii limită Duhul se îngrijeşte să pună în gura ostaşilor lui Cristos cuvântul potrivit, ca o sabie înflăcărată care nu menajează pe niciun adversar spiritual. Când Domnul Isus Cristos Se va întoarce ca Împărat peste întregul pământ El va lovi Neamurile cu sabia Cuvântului Său. (Apoc. 19.15) Rugăciunea nu este menţionată ca element al armăturii spirituale, dar în atmosfera ei se desfăşoară de fapt ostilităţile războiului spiritual. Ea este ca aerul respirabil de către cei ce luptă pe câmpul Evangheliei pentru cucerirea de suflete pierdute. Caracterul rugăciunii nu este sporadic, ca un act izolat impus de o anumită conjunctură, ci neîntrerupt. Gama rugăciunilor noastre prezintă lista nevoilor sufleteşti cu care ne confruntăm zilnic: rugăciuni private sau publice, deliberate sau spontane, de cerere sau de mijlocire, de pocăinţă sau de smerire, de laudă şi de mulţumire. Rugăciunea eficace îşi ascunde secretul în expresia “prin Duhul”. Este acelaşi Duh Sfânt care “ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”. (Rom. 8.26) Rugăciunea prin Duhul are loc atunci când ne predăm inimile şi vorbirea noastră Celui care “ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că Duhul mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.” (Rom. 8.27) Când trupul este obosit şi cădem în lupta rugăciunii, ca ucenicii în Ghetsimani, Duhul Sfânt ne ajută să fim vigilenţi şi să veghem cu stăruinţă stând înaintea Domnului pentru nevoile lucrării Evangheliei. Înarmaţi cu acuitatea spirituală necesară într-o mare alertă şi concentrare să cerem încontinuu lui Dumnezeu să-l mustre pe diavolul, să căutăm mereu faţa Lui strălucitoare care ne umple de bucurie inima şi să batem cu convingerea că Isus, care este deja “la uşa noastră”, ne aude şi ne deschide uşile de har ale mântuirii. Rugăciunile pentru toţi sfinţii sunt programul Duhului care trebuie actualizat în fiecare zi deoarece Dumnezeu are oamenii Săi în fiecare perioadă a istoriei, pe orice meridian al globului. Faptul că însuşi apostolul Pavel avea nevoie de rugăciunile camarazilor săi ne arată că nimeni nu este invulnerabil în bătăliile spirituale. Rugăciunea de mijlocire nu constă numai în rostirea unei propoziţii generale despre persoana respectivă împreună cu numele ei, ca de exemplu: “Doamne, binecuvântează pe cutare şi cutare slujitor al Tău ….” Să notăm că Pavel sugerează pentru rugăciunile efesenilor, înălţate prin Duhul, obiective extrem de concrete: (1) pentru fiecare evanghelizare când îşi deschide gura să-L vestească pe Cristos; (2) să i se dea Cuvânt de sus pentru fiecare segment de ascultători din orice religie, cultură sau naţiune; (3) să-şi prezinte mesajul cu multă îndrăzneală, potrivit standardului pe care îl cere şi îl impune Duhul Sfânt. (4) apostolul introduce şi un element concret referitor la condiţia sa de “sol în lanţuri” pentru Cristos, pentru a-i motiva mai lesne pe efeseni la rugăciunea de mijlocire. Să ne gândim cu câtă îndrăzneală a predicat apostolul Petru în ziua Cincizecimii despre moartea şi învierea lui Isus. Să notăm că fiind întemniţat pentru Domnul Pavel nu le cere efesenilor să ceară lui Dumnezeu pentru el eliberarea. Mai degrabă el aşteaptă că ei să se roage pentru puterea spirituală de care este nevoie în vestirea cu îndrăzneală a Evangheliei. Un sol sau un ambasador în lanţuri este o practică condamnabilă pentru care într-o zi Suveranul suveranilor va cere socoteală întregii lumi. Să ne rugăm şi noi azi, prin Duhul, pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu şi pentru ambasadorii Evangheliei depline aşa cum era apostolul Pavel!