“Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie, pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum.” (Filip. 1.3-5)

Una din cele mai atrăgătoare cărţi şi mai pline de optimism din toată Scriptura este Epistola către Filipeni. Într-o lume plină de tristeţe Filipeni pomeneşte mai bine de douăsprezece ori cuvintele “bucurie” sau “bucuraţi-vă”, demonstrând astfel că autorul acestei scrisori a învăţat să se bucure şi pe drumul uşor, dar şi pe drumul cel greu împănat cu pericole neaşteptate. Fiind şi o scrisoare de mulţumire a lui Pavel către cea mai darnică Biserică, prima de pe continentul european, ea ne arată că unitatea se bazează pe smerenie şi are ca rezultat bucuria. Pavel a scris din Roma această scrisoare personală în care nu găseşti probleme de doctrină controversată şi nici mustrări pentru cei cu abateri de la etica şi morala creştină. Tonul general abundă într-o revărsare de sinceritate şi delicateţe sufletească în care primitorul de daruri ştie să mulţumească lui Dumnezeu pentru ceea ce a primit şi nu pune alte condiţii pentru viitor fraţilor din Filipi: “Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Cristos, care mă întăreşte.” (Filip. 4.12-13) Probabil că la circa zece ani de la întemeierea Bisericii, când Pavel îi transmite această scrisoare, în mintea lui încă mai erau vii încercările prin care a trecut pe teritoriul european unde a ajuns împreună cu Sila, Luca şi Timotei. Cetatea Filipi, înfiinţată de tatăl lui Alexandru cel Mare, era pe atunci o importantă colonie romană. Apostolul îşi amintea, cum după o evanghelizare reuşită pe malul unui râu în afara cetăţii (Fapte 16.13), când Lidia s-a predat Domnului, a urmat incidentul cu acea vrăjitoare de pe străzile oraşului pe care, deşi Pavel a eliberat-o de duhul de ghicire, apostolii au avut de suferit bătăi şi temniţă. Se ştie cum din temniţă Dumnezeu, în urma unui cutremur, şi-a scos slujitorii împreună cu temnicerul, care s-a convertit chiar în noaptea aceea la credinţă, împreună cu toată casa lui. Aşa a luat fiinţă Biserica din Filipi căreia Pavel îi poartă de grijă în rugăciunile sale permanente, trimiţându-l înapoi pe Epafrodit, vindecat între timp, cu această scrisoare a bucuriei şi mulţumirii pentru darul primit. După binecunoscuta urare de “har şi pace” de la Dumnezeu pentru filipeni, apostolul mărturiseşte zelul său înaripat pentru rugăciunile de mulţumire şi mijlocire în care sunt amintiţi rând pe rând înaintea Domnului darnicii creştini din Filipi: “În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie, pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum.” (Filip. 1.4-5) Această “parte” la Evanghelie pe care filipenii şi-au asumat-o de la început constă atât în ajutorul financiar pe care ei l-au trimis apostolului, cât şi în ajutorul prin rugăciune şi prin răspândirea miresmelor Evangheliei păcii. Poate că acest “început” la care se referă Pavel vizează chiar acea neuitată noapte când temnicerul şi-a deschis cu bucurie nu numai inima pentru Isus, dar chiar şi casa lui pentru cei mai sfinţi oaspeţi ai momentului: Pavel şi Sila, autorii acelor “cântece de seară” care i-au străpuns gazdei inima atât de tare încât omul a crezut în Isus ca Domn şi Mântuitor. Cum marele preot din Israel purta pe pieptarul său înaintea Domnului Dumnezeu toate seminţiile, tot astfel şi apostolul Pavel mărturiseşte destinatarilor săi dragostea cu care îi poartă pe toţi în inima sa: “Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi cu o dragoste nespusă în Isus Cristos.” (vers. 1.8) Apostolul nu cere în rugăciunea sa pentru filipeni nici bani, nici avere, nici alte lucruri materiale din lumea de atunci, ci el spune, ca un exemplu de mijlocitor pentru noi toţi: “Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Cristos, plini de rodul neprihănirii, prin Isus Cristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filip. 1.9-11) Trebuie să remarcăm accentul important al creşterii spirituale pe care Pavel îl pune în rugăciunile sale pentru creştinii din Filipi. Dacă de la corinteni, care erau dezbinaţi şi carnali, apostolul a refuzat să primească daruri, în schimb de la filipeni el a primit cu recunoştinţă ajutorul lor “de bun miros”, însă nu le doreşte plafonarea dragostei prin automulţumire, ci dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru semeni să capete noi dimensiuni în ce priveşte cunoştinţa şi priceperea. Numai omul duhovnicesc poate să deosebească “lucrurile alese” prin care să poată cultiva în caracterul lui curăţia de inimă şi statornicia în credinţă până la venirea Domnului Isus Cristos. Rugăciunile de mijlocire ale apostolului Pavel ţintesc pentru creştinii din Filipi o viaţă din belşug în ce priveşte plinătatea roadelor neprihănirii, în aşa fel încât toată slava şi lauda să fie ale Domnului. De multe ori faptele noastre bune, în loc să fie un motiv de mulţumire către Dumnezeu, devin un periculos motiv de mândrie personală prin care ne comparăm cu alţii sau le impunem ca fiind obligatorii propriile noastre standarde. De aici nu urmează decât un pas sau doi prin care accesăm sfera legalismului unde dragostea lui Dumnezeu este condamnată la moarte. Apostolul Pavel nu doreşte ca membrii Bisericii din Filipi să devină legalişti şi nici să se aprecieze unul pe altul după performanţele exterioare ale vieţii lor religioase. Ne dăm seama de acest lucru după modul cum se înlănţuiesc în rugăciunea de mijlocire cererile apostolului pentru ei: - dragostea lor interioară să crească în cunoştinţă şi pricepere, să se maturizeze în Cristos; - să capete un discernământ spiritual matur, pentru a fi puri şi statornici în credinţă până Îl vor întâlni personal pe Isus Cristos; - să experimenteze o viaţă plină de rodul neprihănirii; - să facă din viaţa lor o slavă şi o laudă aduse lui Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos. Dumnezeu să ne ajute să ne construim mijlocirile noastre în rugăciune pentru alţii după acest model al apostolului Pavel. Evocând copilăria sa din casa părintească Pavel mărturiseşte următoarele sentimente în 1 Cor. 13.11: “Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” Cred că, în creşterea noastră spirituală, este un timp rânduit de Dumnezeu în care şi rugăciunile trebuie să poarte pecetea maturizării în credinţă. Aceste lucruri le dorea apostolul Pavel celor din Filipi, când se ruga pentru ei înaintea lui Dumnezeu, şi nu este de loc greşit să aplicăm şi noi acelaşi tipar de mijlocire pentru alţii în rugăciunile noastre.