“De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Cristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Cristos.” (2 Tes. 1.11-12)

Epistolele către Tesaloniceni sunt printre primele scrisori de care apostolul Pavel s-a folosit pentru a întări pe creştinii prigoniţi de iudei şi a-i ajuta să păstreze învăţăturile sănătoase ale Evangheliei cu privire la întoarcerea lui Cristos. Alte probleme tratate în treacăt de apostol erau specifice creştinilor neevrei: imoralitatea sexuală şi lenevia prezentată în “ambalajul” unui fel greşit de aşteptare a Domnului Isus. O altă problemă tratată punctual, ca răspuns la frământările Bisericii din Tesalonic, actualul oraş Salonic din Grecia, era aceea a cunoaşterii vremii întoarcerii lui Cristos. Răspunsul la această dorinţă legitimă a creştinilor tesaloniceni era vegherea lor spirituală şi nicidecum calculele speculative. Lucrând pentru Împărăţia şi neprihănirea lui Dumnezeu zi de zi, folosind cele trei componente citate de autor în 1 Tes. 1.3, şi anume: “lucrarea credinţei”, “osteneala dragostei” şi “tăria nădejdii” putem să aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu “care ne izbăveşte de mânia viitoare”. Stilul folosit de Pavel în prima epistolă către Tesaloniceni seamănă în mod foarte surprinzător cu cel al predicii de pe munte din Matei 5,6 şi 7: “Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă neîncetat! Mulţumiţi lui Dumnezeu…. Nu stingeţi Duhul! Nu dispreţuiţi prorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile … Feriţi-vă de orice se pare rău.” (1 Tes. 5.16-22) Sunt şapte imperative care ne păstrează în alertă şi într-o permanentă stare de veghe pentru Cel ce vine în curând, dar nu una pasivă de non-lucrare, ci printr-o implicare personală şi hotărâtă pe calea sfinţeniei şi integrităţii sufleteşti şi spirituale: “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos.” (1 Tes. 5.23) La credincioşii duhovniceşti duhului i se supun sufletul şi trupul, la cei fireşti sufletul subordonează duhul iar la necredincioşi duhul este complet mort şi instinctele trupului se impun în faţa sufletului robit de păcat. Pavel se roagă lui Dumnezeu pentru tesaloniceni folosind psalmul mulţumirii personale: “Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre.” (1 Tes. 1.2) Când apostolul le-a cerut tesalonicenilor să se roage necurmat el însuşi făcuse acest lucru şi avea o idee clară despre însemnătatea şi necesitatea rugăciunii necurmate. De multe ori noi îi învăţăm pe alţii anumite lucruri bune pe care însă noi înşine nu le practicăm. Prigoanele suferite de tesaloniceni au fost nişte examene grele pe care credinţa lor în Isus Cristos le-a trecut şi datorită rugăciunilor apostolilor care s-au rugat şi au contribuit prin aceste două epistole la încurajarea celor lipsiţi de curaj şi la ridicarea celor căzuţi pe panta unor învăţături greşite legate de întoarcerea lui Cristos. În a doua epistolă apostolul Pavel merge pe linia unor clarificări necesare împotriva acelora care susţineau că “ziua Domnului ar fi şi venit chiar” (2 Tes. 2.2) Referirea lui Pavel la sensul şi urmările suferinţelor în viaţa creştinilor din capitolul 1 al celei de a doua Epistole către Tesaloniceni este făcută în atmosfera rugăciunii sale de mijlocire astfel încât ei să fie vrednici de mandatul care li s-a încredinţat. Dar realizarea acestuia relevă un paradox îmbucurător şi anume că, de fapt, în tot acest timp Dumnezeu împlineşte în ei “cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Cristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Cristos.” (2 Tes. 1.11,12) Promisiunea pe care o puteau descoperi tesalonicenii în cuvântul lui Pavel este că atunci când ei vor vesti Evanghelia oamenilor şi aceştia se vor pocăi, Isus Cristos va fi astfel proslăvit în lume. Tot astfel la revenirea Sa, pentru Răpire, toţi credincioşii vor fi proslăviţi în Cristos şi vor fi duşi în Casa Tatălui. Nu numai la această rugăciune a lui Pavel, dar eu cred că la toate rugăciunile noastre înălţate cu credinţă în Numele Domnului Isus noi vom primi răspuns nu pe baza meritelor noastre personale, ci în virtutea harului lui Dumnezeu. Asta înseamnă că trebuie să ne smerim în rugăciune când ne apropiem de Dumnezeu şi să apelăm la ajutorul harului divin pentru a fi acceptaţi pe baza jertfei de pe cruce a Mântuitorului nostru. Dumnezeu ne-a acordat mântuirea prin har, prin credinţă, şi ne ascultă rugăciunea tot prin acelaşi har care ne motivează la o viaţă sfântă şi plină de rod. În mijlocul suferinţelor, aşa cum era cazul Bisericii din Tesalonic, harul acesta ne mângâie şi ne ajută să rămânem în picioare.