“Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit, cum este la voi, şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi, căci nu toţi au credinţa.” (2 Tes. 3.1,2)

Rugăciunea Bisericii pentru slujitorii Evangheliei care răspândesc mesajul mântuirii celor păcătoşi este o nobilă datorie care completează cu succes Marea Însărcinare. Domnul Isus privind masele de oameni nemântuiţi a zis ucenicilor săi: “Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.” (Mat. 9.37,38) De data aceasta Pavel îşi pune grupul său în fruntea listei: “Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi!” El are un scop precis: “Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit.” Apostolul le face tesalonicenilor un compliment dându-le ca model de mijlocire propria lor lucrare. Cum să fie răspândit şi proslăvit Cuvântul? Aşa “cum este la voi,”. Mă gândesc la valoarea instructivă şi chiar normativă a acestui amănunt deosebit de important. Într-adevăr cererea noastră pentru alţii, înaintea cerului, va fi mult mai credibilă dacă noi înşine am experimentat-o deja. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândeşte prin noi şi este proslăvit în oamenii care îl primesc pe Isus ca Mântuitor şi Domn. Exact aşa va şti să facă Dumnezeu şi în vieţile acelora pentru care noi ne rugăm: să fie buni evanghelişti ca Pavel şi colegii săi de misiune şi să-şi pună cu toţii nădejdea în Dumnezeul mântuirii noastre. Dacă apostolul Pavel a avut nevoie de mijlocirile sfinţilor tesaloniceni cu atât mai mult au nevoie de rugăciune evangheliştii zilelor noastre. Cum ne vom raporta la această provocare mondială a Bisericii, chemată afară din ghetourile ei culturale şi religioase pentru mântuirea unei lumi pierdute? Evangheliştii adevăraţi şi apostolii deschizători de drumuri spre noi ogoare de misiune nu sunt primiţi cu flori şi cu ovaţii din partea mulţimilor de oameni. Pavel se aşteaptă ca prin rugăciunile sfinţilor să primească de la Domnul izbăvire de oamenii nechibzuiţi şi răi care, refuzând să asculte cuvântul Evangheliei, nu pot intra în posesia credinţei care vine în urma auzirii. Pentru a-şi motiva destinatarii epistolei la rugăciune perseverentă, Pavel menţionează în 2 Tes. 3.3 credincioşia lui Dumnezeu care poate să-i întărească şi să-i păzească de cel rău. Capcana în care pot cădea chiar şi oamenii rugăciunii este să primească în inimă şoaptele de descurajare ale diavolului. Folosind în mod abil starea de necredinţă şi răutate a lumii de astăzi el ne poate “demonstra” că în zadar ne rugăm. Am putea auzi în ureche o întrebare ca aceasta: “Tot nu vezi că în zadar te rogi? Nu se întâmplă nimic spectaculos în jurul tău. Toate rămân aşa cum au fost, ba încă viaţa este din ce în ce mai grea! …” Biblia ne spune în Romani 5.20 că “Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”. Cei care se roagă pentru mântuirea celor păcătoşi şi pentru evangheliştii care le vor vesti acestora Cuvântul, nu sunt chemaţi să privească la starea de păcat a omenirii aflată în tot mai mare creştere, ci să se bazeze tot mai mult, mai degrabă, pe harul lui Dumnezeu. Pavel spune că, în locul păcatului şi al morţii, harul divin oferă neprihănirea şi viaţa veşnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru. (Rom. 5.21) Iată pe ce se baza încrederea apostolului când a făcut apel la rugăciunile tesalonicenilor: viaţa lor prezentă, prin conformare la voia lui Dumnezeu, era o garanţie importantă şi pentru cea din viitor: “veţi face ce vă poruncim.” (vers. 4) Pentru aceasta era nevoie ca însuşi Pavel să se implice serios în rugăciune pentru ei. Nu trebuie să aşteptăm numai rugăciunile altora pentru noi, timp în care ne-am putea relaxa şi reculege în locuri pitoreşti şi pline de linişte. E de la sine înţeles că, dacă mobilizăm pe alţii la rugăciune, noi ar trebui să fim primii care să ieşim din obişnuitul tipar al activităţilor zilnice şi să intrăm în câmpul de bătălie spirituală al rugăciunii de mijlocire. Pentru aceasta ne vine în ajutor versetul 5 al capitolului 3 din 2 Tesaloniceni: “Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Cristos!” Adeseori eşecul repetat în rugăciune pentru alţii porneşte din lipsa dragostei lui Dumnezeu din inima noastră. Nu ne rugăm pentru acele persoane cu aceiaşi dragoste cu care le iubeşte Dumnezeu. De ce? În loc să privim la harul lui Dumnezeu privim mai lesne la starea lor de păcat. Vă amintiţi cu câtă hotărâre şi lepădare de sine a mijlocit Moise pentru iertarea poporului Israel care păcătuise în Exod 32? Moise s-a rugat şi a zis: “Ah! Poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32.31,32) Dacă inima noastra nu este umplută cu dragostea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, atunci în mod sigur îi va lipsi şi răbdarea Domnului Isus Cristos. Sunt multe texte biblice care pun în faţa noastră sarcina şi virtutea răbdării şi chiar a îndelungii răbdări. Dacă viaţa noastră în lume ar fi lipsită de necazuri atunci n-ar mai avea niciun sens îndemnuri ca acestea: “Bucuraţi-vă în nădejde! Fiţi răbdători în necaz! ... ” (Rom. 12.12) Descriind caracterul dragostei adevărate în 1 Corinteni 13 apostolul Pavel spune, printre altele: “Dragostea este îndelung răbdătoare.” (vers. 4) Îndelunga răbdare nu-i este necesară creştinului numai pentru un timp special, ca de exemplu un necaz sau o încercare, sau o prigoană religioasă în care este chemat să dea socoteală pentru credinţa sa în Dumnezeu. Apostolul Iacob îşi sfătuieşte astfel contemporanii: “Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului…” (Iac. 5.7) Porunca apostolului Iacob se potriveşte atât de bine tuturor generaţiilor Bisericii întrucât Domnul Isus încă mai este aşteptat şi în zilele noastre. Un beneficiu al îndelungii răbdări pentru cel credincios, potrivit lui Iacov 5.8, este întărirea inimii în pragul revenirii Domnului, atunci când suferinţele îl iau cu asalt şi mintea umană aşteaptă, pe drept, un răspuns urgent la toate acestea. Dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Cristos sunt ca cei doi stâlpi, Iachin şi Boaz de la intrarea în Templu, desigur stâlpii spirituali ai vieţii creştine (2 Cron. 3.17). Dragostea este baza întregii roade a Duhului Sfânt, iar răbdarea lui Cristos este şi răbdarea tuturor sfinţilor de-a lungul istoriei Bisericii (Apoc. 14.12). Îndelunga răbdare influenţează şi determină înfrânarea poftelor şi blândeţea, întăreşte şi consolidează bunătatea, facerea de bine şi credincioşia. Avem nevoie de prezenţa roadei Duhului Sfânt în viaţa noastră despre care citim, la Gal. 5.22, că “roada Duhului, dimpotrivă, este… îndelunga răbdare…” (pe locul 4, dintre cele nouă calităţi ale roadei, n. n.) Mă întreb ce s-ar întâmpla cu celelalte opt calităţi ale roadei Duhului dacă le-ar lipsi îndelunga răbdare? Roada nu ar ajunge la maturizare şi Duhul ar fi întristat. Desăvârşirea noastră spirituală ar fi pusă în pericol. Dacă Domnul Isus ne-ar scrie o scrisoare, ca Bisericii din Efes, din Apoc. cap. 2.1-7, El ne-ar transmite un serios avertisment: “Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit … îndelunga răbdare!” Suntem noi gata să acceptăm această evaluare severă pe care ne-o face Stăpânul ceresc în contrast cu părerile supra-optimiste despre noi înşine? Să ne îndreptăm în rugăciunile noastre tot mai mult spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Isus Cristos, cum făcea apostolul Pavel şi le cerea acelaşi lucru şi creştinilor din Tesalonic greu încercaţi pentru credinţa lor. Dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga Lui răbdare ţin viaţa noastră, prin Isus Cristos, într-un permanent echilibru spiritual atât de necesar creşterii în credinţă, “până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos.” (Ef. 4.13) Pavel îşi doreşte ca Dumnezeu să-şi arate în el, cu prioritate, îndelunga Lui răbdare certificând astfel prezenţa roadei Duhului Sfânt în caracterul său (1 Tim. 1.16). Răbdarea lui Cristos din Noul Testament este extensia îndelungii răbdări a lui Dumnezeu care s-a revelat faţă de omenirea decăzută încă din timpul patriarhului Noe (1 Pet. 3.20). În Epistola către Romani, cap. 2, vers. 4, apostolul Pavel, vorbind despre nepocăinţa iudeilor, îi avertizează de fapt pe toţi oamenii deprinşi cu judecarea altora, dar care săvârşesc şi ei aceleaşi păcate, că sunt într-un mare pericol de împietrire a inimii şi de confruntarea finală cu judecata lui Dumnezeu. Oricărui om Dumnezeu îi oferă alternativa pocăinţei pe care i-o sugerează bunătatea divină în fiecare dimineaţă. Întrebarea pusă în text are menirea să-i trezească la realitate pe critici şi pe cei necredincioşi: “Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări?” Dragostea lui Dumnezeu se leagă atât de strâns cu răbdarea lui Isus Cristos deoarece “pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.” (Rom. 3.25) În concluzie răbdarea lui Cristos ne arată, pe de o parte, preţul pe care dragostea lui Dumnezeu l-a plătit prin jertfa Fiului Său pe cruce, iar pe de altă parte revelează tuturor oamenilor urgenţa întoarcerii lor la credinţa în Isus. Dacă rămânem în Cristos nu numai că vom fi o nouă creaţie (2 Cor. 5.17) dar vom avea din belşug atât dragostea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, cât şi răbdarea ca parte importantă a a înţelepciunii care vine de sus şi care “este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.” (Iac. 3.17)