Treci absent printr-un loc aglomerat, fără să acorzi atenție nici fețelor care defilează pe lângă tine, nici zecilor de glasuri care zumzăie în jur ca un stup de albine. Tresari deodată, ca trezit dintr-un vis. Timbrul unei voci îți sună familiar în urechi. Întorci instinctiv capul și recunoști pe loc un prieten din tinerețe, pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani.

Ai fost, de multe ori, prea grăbit sau preocupat de alte lucruri, ca să privești cu interes fețele oamenilor și să remarci infinita varietate a creativității lui Dumnezeu. Folosind doar câteva trăsături faciale, modificând în mică măsură proporțiile dintre ele, forma, și dimensiunile lor, Creatorul ți-a dăruit o identitate inconfundabilă. Nu a trăit nici un om identic cu tine și nici nu va mai fi altul, în afară de cazul că ai un frate geamăn (sau o soră geamănă, dacă ești femeie).

Unii oameni s-au deprins să caute dintr-o privire trăsătura dominantă a feței pe care o văd pentru prima dată (ochi căprui, nas coroiat, buze subțiri, sprâncene stufoase, gene lungi, etc). Alții încearcă să le ghicească vârsta, profesia, sau individualitatea psihică. Apoi, mai fiecare și-a creat în mintea lui un ideal al chipului uman, pe care-l caută și-l recunoaște de îndată ce-l zărește.

Dar cei mai mulți dintre noi ne raportăm din interes la semenii noștri, fapt care ne privează de neutralitatea necesară pentru a-i observa și studia cu obiectivitate. În funcție de situație, semenii devin pentru noi clienți, parteneri, competitori, prieteni, străini, sau chiar vrăjmași.

Pe de altă parte, ne permitem cu prea multă ușurință să-i etichetăm și categorisim pe oamenii cu care avem de-a face, înghesuindu-i în tiparele noastre de gândire, mai largi sau mai înguste, după cum se întâmplă să fie. Tendința de a-i categorisi răspunde nevoii de siguranță. Nu ne simțim confortabili dacă nu putem încadra pe fiecare individ într-o categorie clar definită, delimitată în sistemul nostru mental și funcțională din punct de vedere practic. Când cineva “ne scapă”, sau se sustrage șabloanelor noastre, tindem fie să-l ignorăm, fie să-l evităm, fie să-l ținem la distanță.

Apoi, nu oricine poate mânui cu ușurință imensa varietate umană. În trecutul nu prea îndepărtat ne-am confruntat cu ea doar în cadru restrâns și în limitele etniei noastre (sat, oraș, școală, societate rurală, breaslă, biserică, etc.). În prezent, când mobilitatea umană a ajuns la culme, ne confruntăm și cu varietatea etnică, având de-a face cu oameni aparținând unor popoare diferite, rase, culori, culturi, etc. Prima reacție poate fi a ne ține la distanță de tot ce este diferit de noi. Ne vine mult mai ușor să avem de-a face cu uniformitatea, decât cu varietatea. Prin simțuri suntem echipați să receptăm varietatea din mediul înconjurător (culori, nuanțe, forme, miresme, etc), dar mintea noastră are nevoie să fie educată în această direcție…

De fapt, diversitatea poate fi un câștig chiar și pentru un sistem închis, principiu care se aplică și Bisericii. Varietatea este răspunsul lui Dumnezeu pentru împlinirea unor nevoi reale și ea întărește unitatea Bisericii. N-o slăbește, oricât de paradoxal ar părea acest principiu. Apostolul ne spune că în Biserică “Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Corinteni 12:4-7). În Trupul lui Christos, diversitatea este echilibrată prin prezența Duhului, care este numitorul comun.

Fără diversitate, lumea ar fi plicticoasă, fadă și uniformă, ca o colonie de furnici.

http: //agapianus. wordpress. com