“Domnul să-Şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu.” (2 Tim. 1.16)

Deşi Onisifor, ajuns în Roma, putea să-i ocolească pe creştini sau să-i caute în secret, totuşi el alege varianta prin care s-a expus pericolului de a-l vizita pe apostolul Pavel în închisoare. Apostolul îi scrie cu durere lui Timotei că cei din Asia toţi l-au părăsit. În contrast cu aceştia Onisifor i-a mângâiat inima şi l-a ajutat cu multă dragoste frăţească. Pavel se găsea în închisoare şi ajutorul unui prieten adevărat se cunoaşte tocmai atunci când eşti în nevoie. “Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate.”, spune cartea Proverbelor la cap. 17, vers. 17. Apostolul Pavel se gândeşte cu rugăciune la acest preţios colaborator, numit Onisifor, şi-I cere lui Dumnezeu să-i facă parte de îndurarea Sa, nu în sensul că Onisifor ar fi făcut un păcat şi Dumnezeu îi acordă iertarea. Sensul cuvântului “îndurare” pe care îl foloseşte aici apostolul Pavel sugerează, după opinia mea, că performanţele noastre personale în domeniul sfinţeniei şi neprihănirii nu vor fi niciodată suficiente ca să putem intra în cer numai pe baza lor. Totdeauna va fi nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Domnul Isus în predica de pe munte spune: “Ferice de cei milostivi (sau îndurători, n. n.), căci ei vor avea parte de milă!” (Mat. 5.7) Pe drept cuvânt mila şi îndurarea reprezintă răsplata celor îndurători, exact aşa cum era Onisifor în relaţia cu Pavel. În timp ce unii dintre creştinii contemporani cu apostolul Pavel se comportau ca nişte “vrăjmaşi ai crucii lui Cristos” (Filip. 3.18) lui Onisifor nu i-a fost ruşine de lanţurile lui Pavel. Credem că Onisifor s-a simţit îmbărbătat de lanţurile lui Pavel (Filip. 1.14) şi tocmai de aceea a venit să-l caute cu multă grijă în închisoarea din Roma. Astăzi când solidaritatea umană cu cei ce trec prin suferinţă este într-o drastică scădere chiar şi printre creştinii care pretind că-L iubesc pe Dumnezeu, exemplul lui Onisifor prezentat de Pavel lui Timotei, ar trebui să ne pună pe gânduri. Cine se ruşinează de trimişii lui Dumnezeu şi le întoarce spatele când ei trec prin necazuri şi nevoi, vor fi trataţi în acelaşi mod de Domnul Isus care spune: “Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul Omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” (Luca 9.26) Timotei avea de ales între exemplul negativ al celor din Asia, care s-au dovedit a fi laşi şi fricoşi, şi exemplul luminos al lui Onisifor. Dumnezeu să lumineze şi minţile noastre astfel încât să discernem bine voia lui Dumnezeu în relaţia cu creştinii care Îl urmează pe Cristos cu preţul suferinţelor. Va exista în viitor o zi specială a răsplătirilor eterne la care se referă şi Pavel cu privire la curajosul său colaborator Onisifor când scrie: “Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul “în ziua aceea”.” (vers. 18a) Ultimul proroc al Vechiului Testament, Maleahi, era foarte sigur că ziua aceea va veni: “Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.” (Mal. 3.17) Până atunci însă trebuie să dovedim, prin viaţa şi slujirea noastră personală, că ne pasă de slujitorii lui Dumnezeu care trec prin suferinţe pentru credinţa lor în Cristos şi să împlinim astfel şi un alt îndemn, scris tot de Pavel, dar în Epistola către Galateni: “Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă.” (Gal. 6.6) Când Pavel era flămând şi extenuat în închisoarea Romei credem că Onisifor i-a adus alimente şi haine în camera întunecoasă şi plină de igrasie unde a fost izolat de restul prietenilor săi. Când ajungi în necazuri şi în lanţuri, prietenii îngrijoraţi pentru ei înşişi, te părăsesc imediat. Sărăcia şi impopularitatea îşi vor spune astfel cuvântul. Onisifor şi-a găsit plăcerea să-i slujească apostolului neamurilor, Pavel, cu multă dăruire anihilând astfel descurajarea pe care o puteau antrena în sufletul său acele lanţuri reci ale temniţei. Lanţul l-a motivat pe Onisifor la o slujire cu şi mai mare râvnă. Dumnezeu caută şi astăzi urmaşi ai lui Onisifor care să stea în spărturile produse de desnădejde în sufletele păstorilor lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru astfel de oameni şi să fim noi mai întâi ceea ce-I cerem lui Dumnezeu pentru alţii. Stau scrise în Zaharia 13.7b până în vremea noastră următoarele cuvinte: “Loveşte pe păstor şi se vor risipi oile!” Onisifor s-a regăsit pe sine în furtuna persecuţiei şi s-a dus să-l caute pe păstorul cel lovit, pe apostolul Pavel în temniţă care nu peste mult timp avea să-şi încheie cu brio alergarea vieţii creştine, aşa cum i-a şi scris lui Timotei: “Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în “ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Tim. 4.6-8) Să observăm că apostolul Pavel foloseşte expresia “ziua aceea” atât în cazul său, cât şi în cazul lui Onisifor, în versetul 18, din cap. 1. Rezultă de aici că Onisifor n-a întârziat, ci a venit la timp la Roma pentru Pavel dintr-un motiv care ar trebui să fie valabil pentru fiecare dintre noi: Îl iubea în egală măsură şi pe Domnul Isus şi pe slujitorul Său Pavel, cel pus în lanţuri pentru credinţă.

Aş vrea să redau în continuare strofele unei poezii numită “Onisifor” în care încerc să zugrăvesc un crâmpei din frământările sufleteşti ale apostolului Pavel în închisoare şi cum prezenţa lui Onisifor i-a adus acolo o rază de lumină şi de mângâiere cerească în sufletul său.

ONISIFOR

E-n închisoare sfântul Pavel, şi gânduri multe-i trec prin minte;

Dureri de inimă dau iama lăsându-l fără de cuvinte.

Din Asia toţi lucrătorii îl părăsiră dintr-odată

Dintr-un motiv ce-i pare straniu şi nu-l cunoaşte deocamdată.

Figel şi Ermogen, şi alţii i-au fost conlucrători de bază;

Acum niciunul nu-i răspunde, şi-aceasta mult îl întristează.

Pe un amic îl ştii la bine, dar şi când răul te-mpresoară.

(E-adevărat că nu cu-o floare se face-n luncă primăvară.)

Această floare-i Onisifor, statornic lucrător în bine;

De Pavel când se-afla în lanţuri nicicând lui nu i-a fost ruşine.

Avea în glasu-i de părinte o nesilită mângâiere

Ce-ţi oferea pe neştiute izvorul tainic de putere.

Era călăuzit de Duhul în gând, în vorbe cât şi-n fapte

De câte ori venea la Pavel şi-l căuta şi zi şi noapte.

Era un om ce sta-n spărtură prea bine cunoscându-şi rolul

Ştiind că Cel Atotputernic oricând exercită controlul.

De-aceea lui nu i-a fost teamă de oameni sau de închisoare.

Primise de la Domnul darul duhovnicesc de-mbărbătare.

Vedea prin Duhul Sfânt izbânda în cei pe care-i vizitase

Şi-apoi planta cu multă grijă Biserici vii prin multe case.

Pe el nu-l măcina dorinţa mai sus de alţi confraţi să fie,

Ci-acţiona tăcut, din umbră, cu zel spre pace şi-armonie.

Trăia-n Biserici ca Barnaba, ca dulce fiu al mângâierii,

Pe care sus, pe metereze, adesea şi-l doreau străjerii.

Lui Timotei scriindu-i, Pavel de Onisifor grijă are

Dorind ca peste el să-şi verse Cristos belşug de îndurare...

Vorbind de luptele credinţei din misiunea efeseană,

Apostolul îşi aminteşte că nu-şi dădea nici somn pe-o geană.

Dar Onisifor, lucrătorul, ca un ostaş veghind în zale

L-a ajutat mereu pe Pavel cu tot ce lui i-a stat în cale.

Ca secretar de misiune sau ca ispravnic peste bunuri,

El n-a fugit de-acele critici care-l vizau ca nişte tunuri.

Când fiarele se năpustiră spre Pavel, sfâşiat să fie,

Era prezent şi Onisifor stingând incendiul de mânie.

C-o fire calmă şi blajină, el îndemna mereu la pace,

Şi-atunci vrăjmaşul, de ruşine, vedeai că nu se mai întoarce.

Când Timotei, citind scrisoarea, acea poveste-o retrăieşte,

C-o lacrimă pe dinăuntru lui Dumnezeu Îi mulţumeşte.

Îi mulţumeşte pentru Pavel, al său părinte în credinţă,

Precum şi pentru Onisifor, creştin cu-asemenea voinţă.

De-astfel de oameni e nevoie şi astăzi în lucrarea noastră

S-avem o viziune clară, să fie bolta mai albastră.

Să crească rodul pentru Domnul cum l-au adus de mult creştinii

Să nu mai fie nici neghină şi pentru veci să piară spinii.

Împărăţia de lumină cea veşnică, neclătinată,

Să ni-L aducă pe-Mpăratul cu pacea Sa adevărată.

Şi-atunci apostolii, martirii, să salte toţi de bucurie

Când visul întâlnirii noastre va fi aievea, pe vecie.

De vreţi să fiţi şi voi cu Pavel, cu Onisifor împreună,

Profund iubiţi-L azi pe Domnul, chiar dacă treceţi prin furtună.

El vine grabnic, plin de slavă. Deci, haideţi s-ascultăm strigarea:

„Sculaţi creştini, e miezul nopţii! În ceruri a-nceput Serbarea!”

(din volumul 7 „Frumuseţea veşniciei”, pag. 160)