“Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, tineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică.” (Iuda 20,21)

Epistola lui Iuda a mai fost numită şi “Faptele apostaţilor” deoarece autorul ei a fost nevoit să ceară destinatarilor săi să lupte cu dârzenie pentru credinţa care “a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. În loc să-şi realizeze scopul său iniţial în a scrie despre mântuirea de obşte, el a fost nevoit să-i condamne pe eretici folosind exemple din natură (metafore dense în înţeles spiritual cum ar fi: “stânci ascunse la mesele voastre de dragoste”, “nori fără apă”, “pomi tomnatici fără rod”, “valuri înfuriate ale mării”, “stele rătăcitoare”), din Vechiul Testament (“calea lui Cain”, “rătăcirea lui Balaam” şi “răscoala lui Core”), ca şi din tradiţia iudaică (aşa cum a fost cazul profetului necanonic Enoh). În tot ce a scris în această capodoperă presărată cu triade extrem de convingătoare (a se citi vers. 11) Iuda a căutat să-i trezească pe credincioşi la realitate. Utilitatea acestei epistole este tot mai mare având în vedere creşterea apostaziei în vremea din urmă. Autorul zugrăveşte cu o măiestrie de neegalat în culori atât de vii tabloul apostaţilor încât nu lasă cititorilor săi nici măcar cea mai mică sugestie pentru a tolera în Biserică astfel de oameni, cu astfel de fapte şi atitudini vrednice de condamnat. Când este vorba de “lupta pentru credinţă” avem de a face cu un război total pe planul spiritului şi al învăţăturii creştine. Seminţele de grâu, porumb sau cartofi trebuie semănate cu multă muncă şi grijă de către agricultor, dar buruienile apar în ogor fără contribuţia omului, şi dacă nu sunt eliminate la timp recolta riscă să fie total compromisă. Într-adevăr spiritul minciunii şi al contrafacerii domină lumea întreagă, falsul şi kitchul au invadat rând pe rând toate pieţele activităţii umane. Scopul urmărit de apostolul Iuda este demascarea trădătorilor care colportează învăţături false în Bisericile Domnului. Apostolul nu se sfieşte să afirme deschis că aceşti eretici periculoşi vor avea parte de o veşnică pierzare. În Fapte 20.29 deja apostolul Pavel i-a prevenit pe prezbiterii Bisericilor din Milet şi Efes cu privire la seminţele apostaziei din Biserica primară. “Lupii răpitori” vor veni şi nu vor cruţa turma Domnului: proroci mincinoşi, oameni nenăscuţi din nou dar care se pretind mari lucrători ai Evangheliei, mari vedete ale vremii de urmă, oameni cu inima împietrită care răstălmăcesc Scriptura în folosul ideilor lor false şi se opun astfel Fiului lui Dumnezeu. Un apostat nu este numai un simplu tăgăduitor, care ulterior se mai poate pocăi primind harul divin ca ucenicul Petru, ci un om trădător ca Iuda. Păcatul apostaziei este unul care duce la moarte sigură (1 Ioan 5.16b). Dacă încerci să-l trezeşti pe un apostat ca să-l aduci la pocăinţă e ca şi cum L-ai răstigni pe Cristos a doua oară. Pentru cei ce păcătuiesc astfel ni se spun la Evrei 10.26,27 următoarele cuvinte: “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.” Aşadar oamenii care-şi abandonează credinţa primită de la Dumnezeu cad pe panta ereziei (vezi 1 Ioan 2.18,19). Se pune întrebarea legitimă cum trebuie să reacţioneze creştinul adevărat în mijlocul apostaziei? Cuvântul scris de Iuda ne încurajează să rămânem într-o stare de tărie spirituală. Ca să ducem lupta cea bună întru apărarea credinţei apostolul ni-i descrie pe falşii creştini cu care nu trebuie să avem părtăşie, ci dimpotrivă suntem chemaţi să-i demascăm şi să refuzăm categoric modelul lor total greşit de viaţă: “Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor, trăiesc după poftele lor, gura le este plină de vorbe trufaşe, şi slăvesc pe oameni pentru câştig.” (vers. 16). Ca să nu fim contaminaţi şi noi de “viruşii acestor eretici” trebuie să contrapunem cuvintelor şi faptelor lor ceea ce ne-au învăţat apostolii Domnului nostru Isus Cristos: să cultivăm mulţumirea în viaţa noastră atât faţă de Dumnezeu cât şi în raport cu soarta vieţii noastre pe pământ; să umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, refuzând oferta poftelor firii pământeşti; să fim tot timpul smeriţi şi blânzi după modelul Mielului ceresc; să-L slăvim pe Dumnezeu printr-o viaţă evlavioasă deoarece numai astfel ne putem bucura atât de făgăduinţa vieţii de acum, cât şi a celei viitoare. (1 Tim. 4.8). În versetele 20 şi 21 autorul epistolei enumeră patru resurse importante pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziţie, în contextul apostaziei, ca să rezistăm “lupilor răpitori” şi în acelaşi timp să-i salvăm pe acei oameni care au devenit, din neveghere, victimele învăţăturilor lor greşite: (1) “zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă”; (2) “rugaţi-vă prin Duhul Sfânt”; (3) “ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”; (4) “aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică” (vers. 20,21). Să observăm pentru început că toate aceste imperative ale luptei pentru credinţa lui Dumnezeu sunt exprimate la plural, pentru întreaga Biserică. Orice creştin născut din nou trebuie să fie cu ochii în patru şi să nu părăsească adunarea Domnului. De unul singur nu putem lupta în mod eficient cu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nu lui Petru, ca persoană fizică, i s-a promis de către Domnul Isus invulnerabilitate în faţa “porţilor Locuinţei morţilor”, ci întregii Bisericii: “Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16.18) Ne putem zidi sufleteşte în credinţă numai dacă în cadrul Bisericii este armonie şi pace între membrii acesteia. Dezbinarea contravine zidirii şi unităţii Bisericii. Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Roma să urmărească, sau să cultive în relaţiile dintre ei, lucrurile care duc la pacea şi zidirea Bisericii. Pentru ca zidirea sufletească să fie una reală şi nu numai declarativă, adică la nivelul intenţiilor, trebuie ca “fiecare din noi, spune apostolul Pavel, să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.” (Rom. 15.2) Un rol important în zidirea sufletească din cadrul Bisericii îl are exersarea darurilor spirituale, în speţă a darului de prorocie, aşa cum se menţionează la 1 Cor. 14.3: “Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere.” De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, toate slujbele şi lucrările spirituale din Biserică, rugăciune, învăţătură şi vestirea Evangheliei, toate au drept scop zidirea sufletească a credincioşilor. (1 Cor. 14.26) A ne ruga prin Duhul Sfânt, în cadrul Bisericii, este altceva decât rugăciunea individuală a creştinului prin Duhul Sfânt. O astfel de rugăciune, atunci când toţi membrii sunt prezenţi, reclamă cu necesitate o umplere cu Duhul Sfânt a tuturor credincioşilor, aşa după cum citim la Fapte 1.4: “Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” În Romani cap. 8 apostolul Pavel are multe de spus cu privire la rugăciunea Bisericii prin Duhul. Astfel: (1) Duhul locuieşte în noi (vers. 9); (2) duhul nostru este viu, datorită neprihănirii la care Duhul ne face părtaşi (vers. 10); (3) Duhul Sfânt va contribui în mod decisiv la înviorarea trupurilor noastre obosite şi fără vlagă uneori în ceasul rugăciunii şi le va învia din morţi la Răpirea Bisericii (vers. 11); (4) Duhul ne va călăuzi în rugăciune, atât în mod individual, cât şi la nivelul comunităţii, aşa cum s-a întâmplat cu Biserica din Antiohia Siriei din Fapte 13; (5) Duhul asigură înfierea noastră prin care ne adresăm Tatălui în rugăciune strigând cu toţii: “Ava!”, adică “Tată!” (vers. 15); (6) Duhul certifică în faţa Tatălui calitatea noastră de fii al Lui, de moştenitori, de părtaşi la suferinţele lui Cristos şi la gloria Sa transcendentă (vers. 16 şi 17); (7) Duhul Sfânt asigură răscumpărarea trupurilor noastre prin învierea din morţi (vers. 23); (8) Duhul ne ajută în slăbiciune (nu e vorba de păcat, ci de limitările noastre omeneşti, cum ar fi: oboseala, setea, foamea, tristeţea, lacrimile, ş. a.) (vers. 26); (9) “Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.” (vers. 26b). Duhul Sfânt este sursa puterii noastre de a depune mărturie pentru Cristos în faţa lumii ca Biserică, sau ca popor al Său. Un strălucit exemplu în acest sens l-au dat cei doisprezece apostoli ai Mielului în ziua Cincizecimii: “Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: …” (Fapte 2.14a) Porunca “ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” comunică ideea de unitate prin legătura dragostei frăţeşti. Aşa după cum vagoanele unui tren sunt legate între ele şi sunt trase toate împreună pentru a ajunge la destinaţie, tot astfel “locomotiva” Bisericii este Capul ei, Isus Cristos, prin puterea Duhului Sfânt, şi toţi credincioşii sunt sudaţi în dragoste în Trupul Lui care este Biserica. Aceiaşi imagine ne-o arată şi verigile unui lanţ care sunt legate între ele şi formează o unitate în timp şi spaţiu. Un credincios care se desprinde de ceilalţi, ca Dima pentru dragostea de lume, nu mai poate rămâne în dragostea lui Dumnezeu. De aceea la Evrei 10.24,25 găsim scrise următoarele: “Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.” Dragostea lui Dumnezeu mai poate fi comparată cu lumina soarelui care ne încălzeşte pe toţi, dar noi nu mai putem beneficia de ea de îndată ce un corp mare şi opac se interpune între noi şi soare, asemenea păcatului care ne întrerupe părtăşia cu Dumnezeu. Păcatul trebuie mărturisit şi părăsit imediat aşa cum ne arată siguranţa iertării păcatelor de la 1 Ioan 1.9: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” A ne ţine în dragostea lui Dumnezeu înseamnă să ne întoarcem fiecare, ca Biserica din Efes, la faptele dragostei dintâi. Charles A. Tindley spunea cu privire la relaţia noastră de dragoste cu Dumnezeu următoarele: “Nimic între sufletul meu şi Mântuitorul, nimic din amăgitoarele şi înşelătoarele visuri ale lumii; nimic care să împiedice vreo fărâmă din bunăvoinţa Sa. Păstrează calea curată, nimic să nu se interpună pe ea.” Rămânerea în sfera dragostei lui Dumnezeu implică o ascultare totală de Creator şi de cuvântul Bibliei. Iuda mai spune, în al patrulea rând: “aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică!” (vers. 21b) În acest scop trebuie să avem cunoştinţe exacte despre iminenta revenire a Domnului ca să-Şi ia Mireasa cu Sine în cer. Această binecuvântată speranţă trebuie să ardă mereu în “candela mărturiei noastre creştine” ca să fim gata pentru Nunta Mielului. Astfel ne putem mângâia inimile unii altora şi ne putem purifica prin Cuvântul lui Dumnezeu. Referindu-se la aceiaşi temă practică a vegherii şi rugăciunii noastre, ca Biserică a Domnului Isus Cristos, apostolul Petru scrie creştinilor din vremea sa următoarele: “De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus la arătarea lui Isus Cristos!” (1 Petru 1.13) Prin puterile noastre omeneşti nu vom putea niciodată să atingem perfecţiunea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Dar Duhul Sfânt este Acela care “lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filip. 2.13)