“Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel, ghilonitul, Sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere, şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom.” (2 Sam. 15.12)

Se spune că un păcat aduce alt păcat, iar o nenorocire nu vine niciodată singură. O dovadă clară în acest sens o furnizează capitolul 15 din cartea 2 Samuel a Vechiului Testament, un trist capitol al răzvrătirii unui fiu împotriva tatălui său, care nu era altcineva decât regele-psalmist David, cel mai faimos conducător al Israelului. Este adevărat că, dacă privim capitolul mai sus amintit în contextul întregii cărţi, evenimentele confirmă din punct de vedere istoric sentinţa profetică dată de Dumnezeu, prin prorocul Natan, regelui David, pentru păcatul său cu Batşeba, care l-a costat multe lacrimi şi suferinţe. Deşi păcatul propriu-zis i-a fost iertat de către Cel Preaînalt, David a trebuit să-i suporte consecinţele în tot restul vieţii sale. Păcatul lui David i-a slăbit capacitatea de a-i disciplina pe fiii săi şi de a-şi cârmui propria casă. Deoarece regele nu a avut o viaţă ireproşabilă, i-au lipsit autoritatea şi curajul moral de a-şi mustra fiii excentrici. Exemplul personal necorespunzător a erodat în mod serios influenţa sa morală asupra poporului. Pe acest fond de criză spirituală şi politică, Absalom, unul din cei mai chipeşi fii ai lui David, a observat nevoile sociale de dreptate ale poporului Israel şi a pus la punct un plan foarte subtil pentru atragerea oamenilor de partea sa. Analiza factorilor care l-au propulsat pe Absalom în postura de disident al regatului davidic ne conduce la câteva consideraţii cu privire la responsabilităţile pe care le avem ca slujitori ai lui Dumnezeu: 1. Absalom nu era în planul divin pentru a-i urma regelui David la scaunul de domnie. 2. Nu era un om de caracter, deşi poza într-un om drept. El l-a omorât în chip mişelesc pe Amnon, fratele său, care păcătuise violând pe Tamar, sora sa după mamă, procedând astfel la instrumentarea unei dreptăţi personale şi plină de răzbunare. Incestul şi crima s-au declanşat în casa lui David, în măsura în care pofta lui carnală a fost transmisă mai întâi fiului său Amnon, care era un fel de prinţ moştenitor. Deoarece David a distrus fericirea casei lui Urie, Dumnezeu a distrus fericirea casei lui David. Când Dumnezeu îl aduce pe păcătos în mare suferinţă şi nenorocire acesta trebuie să se teamă de Dumnezeu şi să părăsească păcatul (Num. 14.20-36). Din când în când, Dumnezeu foloseşte păcatul omenesc pentru a realiza propriul Său scop, pedepsind un răufăcător prin păcatul altuia. (3) Metoda lui Absalom, de a se autorecomanda în faţa celor năpăstuiţi de către judecătorii casei împăratului, se baza pe denigrarea altora şi pe înălţarea eului său în postura de mare judecător sau mare făcător de dreptate. Biblia ne atrage atenţia asupra pericolului la care ne expune “o părere prea înaltă decât se cuvine” despre noi înşine, dacă aceasta nu este corelată strâns cu “măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”. (Rom. 12.3) E limpede că Absalom se considera singurul fiu înţelept al lui David, vrednic să-i urmeze la tron, dar printr-o lovitură de forţă. El a conspirat timp de patru ani pentru a fura tronul tatălui său şi tot mai mulţi oameni se întorceau împotriva lui David. Pe de altă parte, complotul lui Absalom ne conduce la concluzia că David, în acest context, pierduse mult din respectul poporului. (4) Capacitatea lui David de a conduce, bazată cândva pe o credincioşie perseverentă în Dumnezeu, era acum erodată din cauza păcatului său şi a reputaţiei grav afectate. (5) Responsabilitatea lui Absalom nu era cu nimic diminuată de dreptul exclusiv al lui Dumnezeu de a pedepsi păcatul regelui, pentru care David s-a căit atât de amar când a scris, printre altele şi următoarele cuvinte: “Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu!” (Ps. 51.2) (5) Absalom îi manipula pe oameni prin gesturi teatrale: “Când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca şi-l săruta.” (vers. 5) Din nefericire acest câştig de popularitate l-a dus în cele din urmă la pieire, năruindu-i într-o singură zi tot planul pe care şi-l făcuse pentru uzurparea tronului lui David. Din punct de vedere al Legii lui Moise, care impunea respect şi ascultare copiilor faţă de părinţi, Absalom era un perfid călcător al poruncilor Decalogului. El doar simula ascultarea, fiindcă s-a dus la tatăl său David să-i ceară permisiunea de a pleca undeva ca să-I dea cinste lui Dumnezeu, prin împlinirea unei juruinţe. De fapt, Absalom a minţit, călcându-şi astfel juruinţa, dacă a făcut-o vreodată. Nu se poate avea încredere într-un om ale cărui cuvinte sunt contrazise de propriile lui fapte. Crezându-l sau nu, de bună credinţă, tatăl său David i-a zis: “Du-te în pace!” Ne întrebăm, pe bună dreptate, ce fel de pace avea oare în sufletul său fiul Absalom, care, de fapt, la spate ascundea o sabie? Cum poate purta pacea către alţii un fiu rău şi răzvrătit? Localitatea geografică în care s-a aprins scânteia răscoalei lui Absalom a fost Hebronul. Ne amintim că, potrivit cu cele scrise în 2 Sam. 2.11, la Hebron, regele David şi-a început domnia de 7 ani şi 6 luni peste casa lui Iuda. Ce şi-o fi zis, în sinea lui, Absalom: “A sosit, în sfârşit, ziua să-mi încep domnia ca şi tatăl meu, din aceeaşi cetate.” Dorind să ajungă cu orice preţ şi cu orice mijloace regele întregului Israel, nu numai al lui Iuda, Absalom şi-a strâns o echipă de agenţi acoperiţi, pe care i-a trimis la toate triburile lui Israel. Spionii i-au mobilizat pe adepţii lui Absalom, astfel încât aceştia să-i strângă vreo 200 de oameni din Ierusalim care să-l urmeze orbeşte. Toţi aceşti emisari erau experţi în arta manipulării. Biblia spune: “l-au însoţit în prostia lor, fără să ştie nimic” (vers. 11). Cei prezenţi la adunarea din Hebron au sunat din trâmbiţă şi au strigat: “Absalom s-a făcut împărat!” Anunţul era foarte clar şi edificator. Deci, nu l-a făcut Dumnezeu, nu l-a făcut David, ci el singur s-a intitulat împăratul lui Israel. Cronicarul biblic relatează cu lux de amănunte cum uneltirea căpăta putere, cum răul se răspândea ca o pecingine, ca o epidemie care punea în pericol unitatea şi viitorul întregului Israel. Tot mai mulţi din Israel cădeau victime acestei lovituri de stat, regizată în chip viclean de răzvrătitul Absalom. Ştirea care circula cu viteza fulgerului, “Absalom s-a făcut împărat!”, reprezintă o mostră din ceea ce teologii numesc “voia permisivă a lui Dumnezeu” în universul pe care El l-a creat. Numai aşa se explică faptul că diavolul, travestit în şarpe, a putut să acţioneze în grădina Edenului înşelându-i pe primii oameni, Adam şi Eva, aruncând astfel întreaga omenire în tragedia multimilenară a neascultării de Dumnezeu. Răzvrătirea lui Absalom a fost o consecinţă a păcatului lui David cu Batşeba. Păcatul răzvrătirii şi răzbunării lui Absalom a întors pe dos o întreagă naţiune: - David şi oamenii lui au fugit cu toţii să-şi scape viaţa; - Palatul regal a fost abandonat şi lăsat în grija unor concubine; - De la gloria de care s-a înconjurat în ziua când l-a învins pe Goliat, de la biruinţele pe care le-a repurtat împotriva filistenilor şi a altor duşmani externi, David a îmbrăcat haina tristă a exilului, despre care 2 Sam. 15.30 scrie: “David a suit dealul măslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit şi mergea cu picioarele goale; şi toţi cei ce erau cu el şi-au acoperit şi ei capul şi suiau plângând.” Este o scenă mişcătoare care descrie, pe de o parte, gravitatea păcatului care-l distruge atât pe conducător cât şi pe cei conduşi, iar pe de altă parte, pune în lumină asumarea consecinţelor păcatului, cu pocăinţa în care David este gata să înfrunte, cu simţ de răspundere, în orice moment, mânia divină. Împăratul i-a zis lui Ţadoc: “Du chivotul lui Dumnezeu înapoi în cetate. Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi şi mă va face să văd chivotul şi Locaşul Lui” (2 Sam. 15.25) Dar dacă va zice: “Nu-mi place de tine, iată-mă, să facă ce va crede cu mine!” (vers. 16) Pocăinţa regelui David în acest moment de criză naţională şi politică constă în faptul că s-a încredinţat pe sine, spre deosebire de fiul său Absalom, în mâna lui Dumnezeu, cu demnitate, fiind gata să accepte decizia Sa ca fiind cea mai justă. El nu s-a bazat pe experienţa şi vitejia din atâtea războaie în care a fost victorios, pe slujitorii şi consilierii săi, pe armata care l-a însoţit, ci pe harul nemeritat al Domnului, care, în final, s-a îndurat de el. După felul cum s-au derulat evenimentele se pare că, în mod indirect, Dumnezeu i-a vorbit aşa: “Îmi place de tine, Davide, vino înapoi!” Vedem, aşadar, cum contrastează în mod izbitor reacţiile celui nelegiuit şi ale celui neprihănit în faţa nenorocirilor: - Absalom mergea pe calea pierzării, prin propria sa alegere, pentru că Domnul hotărâse să aducă nenorocirea peste el; - David aşteaptă, în smerenie şi pocăinţă, răspunsul Domnului, oricare ar fi acesta; - Lui David i s-a făcut parte din nou de mântuire, de părtăşia cu Dumnezeu, dar viaţa lui după iertare constituie o serioasă lecţie pentru cei care tratează păcatul cu multă îngăduinţă, ca pe un fapt pe care Dumnezeu îl iartă în mod automat, uitându-l pur şi simplu prin trecerea timpului. Când cei neprihăniţi neglijează în mod voit standardele sfinţeniei şi Împărăţiei lui Dumnezeu, rugăciunea, postul şi împlinirea poruncilor Bibliei, când părăsesc părtăşia cu fraţii şi surorile din Biserică preferând compania dubioasă a oamenilor din lume, nu li se poate întâmpla decât ceea ce a îndurat regele David în acest capitol 15 din cartea 2 Samuel. De aceea este bine să ne trezim la timp din apatie şi să ne cercetăm inima pentru a vedea dacă mai suntem în credinţă, dacă Îl mai iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa eternă. Putem accepta, în final, următoarea concluzie, valabilă pentru oricare dintre noi: Dumnezeu nu greşeşte niciodată atunci când ne pedepseşte pentru păcatele noastre, atât ca indivizi, cât şi la nivelul întregii naţiuni. Sarcina pe care o avem este să ne pocăim, să-I cerem iertare lui Dumnezeu pentru greşeli şi păcate, şi să aşteptăm deciziile Sale suverane pentru clarificarea perspectivei noastre imediate şi veşnice, prin Domnul Isus Cristos, Fiul Său.