Când Ierusalimul contemporan cu Ieremia se zbătea într-o groaznică criză spirituală şi nu numai, profetul Domnului a lansat o provocare tuturor concetăţenilor săi: “Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul.” (Ier. 5.1) Dumnezeu n-avea nevoie de-o armată, ci de un singur om integru prin care să lucreze la iertarea întregului oraş. Cu mult timp înainte de Ieremia, un alt mare proroc, pe nume Isaia, supranumit şi “evanghelistul Vechiului Testament”, a scris cu adâncă durere următoarele cuvinte: “Adevărul s-a făcut nevăzut, şi cel ce se depărtează de rău este jefuit. Domnul vede, cu privire mânioasă, că nu mai este nicio neprihănire. El vede că nu este niciun om, şi Se miră că nimeni nu mijloceşte. Atunci braţul Lui Îi vine în ajutor, şi neprihănirea Lui Îl sprijineşte.” (Is. 59.15-16) Un alt mare profet de referinţă, străjerul casei lui Israel, pe nume Ezechiel, notează cu atenţie în jurnalul său starea de descompunere morală a locuitorilor Ierusalimului înainte de a fi cucerit de babiloneni: “Poporul din ţară se dedă la sâlnicie (violenţă, n. n.), fură, asupreşte pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, calcă în picioare pe străin împotriva oricărei dreptăţi! Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii, înaintea Mea, pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.” (Ez. 22.29-31) Căutarea concretă a lui Dumnezeu a debutat, din punct de vedere istoric, atunci când El S-a întrupat în Persoana Fiului şi a venit în lumea noastră pentru “oile pierdute ale casei lui Israel” şi nu numai. Oamenii rugăciunii se aflau în robia păcatului şi a diavolului, iar Păstorul cel bun a venit în lume să-i caute şi să-Şi dea viaţa pentru ei. Prin puterea exemplului său personal Isus Mesia şi-a ales ucenicii şi i-a instruit cum să se roage şi cum să se adreseze lui Dumnezeu ca Tată. Iar ei au dus lucrarea Sa mai departe atunci când Duhul Sfânt i-a echipat cu puterea de sus. Omul acţiunii în Marea Însărcinare trebuie să fie mai întâi omul rugăciunii. Rugăciunea sistematică şi eficientă cultivă în inimă şi minte dependenţa de Dumnezeu şi degajează în chip miraculos puterea unei trăiri sfinte, izvoarele de apă vie ale vieţii abundente în Isus Cristos. Creştinul care nu se roagă este ca un bec fără lumină: fie şi-a pierdut contactul cu sursa primară a luminii, fie că este un bec ars şi care trebuie aruncat deoarece nu mai foloseşte la nimic (vedeţi asemănarea cu mlădiţa neroditoare şi uscată care se aruncă în foc, sau cu sarea care şi-a pierdut gustul). Omul rugăciunii, ca ucenic al lui Isus, nu trebuie să vorbească tot timpul lui Dumnezeu, ci la fel de importantă este şi postura sa de ascultător al glasului Păstorului ceresc. “Oile Mele ascultă glasul Meu”, a zis Mântuitorul. Expresia “glasul Meu” se referă cu predilecţie mai degrabă la un dialog, care este cea mai simplă definiţie a rugăciunii, decât la o citire grabnică şi superficială a Bibliei din care nu reţinem prea mare lucru. A fi omul rugăciunii înseamnă a-L găsi pe Dumnezeu pe cea mai potrivită lungime de undă a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt are menirea sacră şi practică să ni-L aducă pe Isus, din istorie şi din teologie, în inima noastră ca Mântuitor şi Domn. Ca Mijlocitor pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne învaţă zi de zi alfabetul rugăciunii şi traduce înaintea Tatălui ceresc aspiraţiile noastre sufleteşti pe care nu le-am mărturisit niciodată nimănui. Omul rugăciunii şi prietenul lui Isus înseamnă acelaşi lucru dar privit din unghiuri diferite: din perspectiva duhului şi din cea a inimii. Şi cu duhul şi cu inima noastră putem să-L ascultăm necondiţionat pe Domnul Isus Cristos încât roadele acestei ascultări să fie convertite într-un caracter sfânt şi ceresc care aparţine în exclusivitate omului duhovnicesc sau spiritual. Omul rugăciunii îşi are camera de comandă în cea mai interioară componentă a fiinţei sale, adică în duhul său care îşi atrage de partea sa tot trupul pentru a-l pune în slujba lui Dumnezeu. Nu tot aşa este omul sufletesc sau firesc în care sufletul este locomotiva duhului şi a trupului. Pentru creştinul sufletesc rugăciunea este o ceremonie sau un ritual, pe alocuri plictisitor, la care Dumnezeu este obligat să răspundă imediat şi, dacă s-ar putea, în favoarea celui ce se roagă. Citind Biblia de la Geneza şi până la Apocalipsa vom observa că întotdeauna oamenii rugăciunii au avut de îndurat suferinţe şi privaţiuni în generaţia lor şi nu s-ar putea spune că întotdeauna Cel Sfânt i-a răsfăţat asigurându-le o viaţă uşoară şi fără dificultăţi, ci dimpotrivă. Cel care în încercări şi necazuri învaţă să spună sincer “Mulţumesc, Doamne!” şi “Slăvit să fie Domnul!” va fi ulterior izbăvit de vrăjmaşi şi va vedea din ce în ce mai clar care este voia Stăpânului ceresc în viaţa lui. Dacă suntem robii lui Dumnezeu şi oameni ai rugăciunii trebuie să ne amintim că robul nu ştie totdeauna ce face Stăpânul său. Pentru a intra în posesia planului Său de acţiune sunt necesare ore de studiu biblic, de post şi rugăciune, un timp important de meditaţie la lucrarea lui Dumnezeu dublat de evaluarea obiectivă a stadiului spiritual la care am ajuns. Omul rugăciunii nu este un pustnic sau un solist, ci el acţionează într-o echipă solidă în care îşi cunoaşte bine rolul. Daniel şi prietenii săi în Babilon ar putea să ne spună ce înseamnă aceasta când moartea îi pândea din apropiere şi ei nu ştiau care este tălmăcirea visului împăratului. Dar s-au unit în rugăciune şi Dumnezeu din cer le-a dat tălmăcirea care le-a salvat vieţile. Să căutăm pe Dumnezeu ca şi cum de răspunsul la această căutare depinde viaţa noastră personală şi viaţa semenilor noştri. Biserica din Ierusalim a acţionat în rugăciune pentru Petru ca o echipă şi ce răspuns minunat a primit! Confraţii şi prietenii dintre neevrei ai apostolului Pavel s-au rugat pentru el înaintea călătoriei captivităţii şi apostolul a fost izbăvit de Nero şi de judecătorii acestuia (2 Timotei 4.17). Funia împletită în trei este mai tare şi multe lemne puse în sobă ard mai puternic şi produc mai multă căldură decât dacă ar arde un singur lemn. Aceasta este descrierea unităţii oamenilor rugăciunii despre care Cristos spune: “Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi (cu scopul rugăciunii, n. n.) în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mat. 18.19,20) Cristos nu pune accentul pe numărul membrilor echipei de rugăciune, ci pe învoirea acestora cu privire la un lucru care trebuie cerut lui Dumnezeu. În camera de sus când Cristos îşi pregătea echipa de ucenici pentru Cină şi pentru rugăciunea din Ghetsimani le-a făcut importante destăinuiri, aproape profetice, despre viitorul lucrării lor în ogorul Evangheliei: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl: şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14.12-14- sublinierile ne aparţin) Să observăm cum Domnul Isus, din punct de vedere gramatical, foloseşte verbele la persoana a doua plural, ceea ce pune în evidenţă rolul, puterea şi unitatea echipei de rugăciune. După Înălţare echipa de rugăciune a celor 12 s-a multiplicat aproape de 10 ori şi fiecare om al rugăciunii a mai adus lângă el alţi 9. Criteriul de selecţie n-a fost pe baza unui vot democratic aşa cum se întâmplă în instituţiile lumii noastre, ci Petru împreună cu ceilalţi au avansat două condiţii esenţiale (valabile pentru Matia şi pentru Iosif) care ne pot califica, într-un anumit sens, pe oricare dintre noi cei credincioşi să devenim oameni ai rugăciunii: a) să fi umblat în compania lui Isus, adică să fim născuţi din nou; b) să fim buni martori ai învierii putând vorbi cu uşurinţă şi într-un mod relevant semenilor noştri despre felul cum ne-am predat viaţa lui Isus Cristos. Desigur, nu se pune problema aşa cum a pus-o ucenicul Toma, să-L fi văzut în carne şi oase pe Mântuitorul. Dar viaţa creştină are un fundament al credinţei mântuitoare descris de apostolul Petru prin cuvinte legate de valoarea şi utilitatea încercării: “… pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Cristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1 Petru 1.7-9) Când Isus a potolit furtuna pe marea Galileii oamenii din preajma Sa, în frunte cu ucenicii, s-au întrebat: “Ce fel de Om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?” (Mat. 8.27b) Biserica Domnului Isus este formată din oameni ai rugăciunii după modelul apostolului Pavel revelat corintenilor: “Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!” (1 Cor. 16.13)