Genesa 24

La marginea cetății lui Nahor, în Mesopotamia, seara, lângă fântână, când ies femeile să scoată apă, are loc o altă întâlnire mijlocită de Sus, a cărei istorie rămâne una dintre cele mai frumoase și mai cunoscute din Genesa, istorie care umezește pleoapele multor cititori, încarcă de vise fruntea fetelor cu gând de măritiș, înfiorează inima feciorilor gata de însurat și transportă în țara amintirilor pe cei fericiți în căsnicie. Lângă fântână se întâlnește Rebeca cu pețitorul ei, cel mai bătrân rob al lui Avraam, trimis să găsească o mireasă lui Isaac.

Pentru mirele rămas acasă (fapt cu încărcătură profetică), săptămânile se adună în luni și așteptarea devine o chestiune de credință în Dumnezeu, încredere în tatăl său și așteptare în răbdare a robului investit cu puterea de decizie. Dar, dincolo de frumusețea istoriei, cuvântul ne poartă departe prin veacuri, pe aripi de meditație, voind a revela adevăruri mai adânci, care ne includ pe noi, și pe toți cei ce, prin credință, au fost adoptați ca fii ai lui Avraam.

O lungă călătorie făcută sub jurământ, urmată de o scurtă rugăciune, în cuvintele căreia reverberează credința lui Avraam, și răspunsul este deja acolo, în carne și oase, chiar în fața robului uimit, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Nu apuca robul să spună “Amin” la încheierea invocației sale, că Rebeca sosea la întâlnire, punctuală, senină, frumoasă, pură, cu ulciorul pe umăr, fără a ști pentru cine, și din a cui fântână, avea să scoată apă de aci înainte. Poate că nu întâmplător Isaac este cunoscut ca săpător de fântâni noi și restaurator al altor surse de apă în țara făgăduinței, săpate în trecut de tatăl său (Genesa 26:18-22,25, 32-33).

Un simplu pahar de apă rece, spunea Christos, oferit cu bunăvoință credinciosului însetat, se va întâlni negreșit cu răsplata cuvenită. Pe Rebeca o vedem potolind setea robului lui Avraam (fără îndoială și a însoțitorilor lui) și adăpând zece cămile, iar familia ei extindea ospitalitatea la întregul echipaj, bunăvoință ce presupunea și cheltuială și deranj.

Amurgul învăluie încet cetatea, pacea vestitoare de odihnă coboară peste case și ogrăzi, glasuri și zgomote se sting odată cu lumina pală a serii. Impunătoarea caravană, abia sosită din Canaan, se destramă în curtea largă. Cămilele își vâră mulțumite botul în grămada de nutreț, iar însoțitorii robului lui Avraam se pregătesc de cină. Pentru moment, datoriile lor erau încheiate. Nu însă și datoria trimisului special. Porunca și jurământul îl ard ca un jar în piept și n-are odihnă, până nu află soarta misiunii sale.

În casa lui Betuel friptura de miel își sleiește seul în tigăi. Robul lui Avraam refuză să mănânce. Ochi mirați se ațintesc asupra lui. Își drege glasul, privește încă o dată în jur și începe apoi să depene o nemaiauzită istorie. Le vorbește de Avraam, rudenia lor, cel plecat în lume cu multă vreme în urmă, de Sara, de Dumnezeul care le-a purtat de grijă și i-a binecuvântat, de făgăduințe extraordinare, de turme, de aur și argint, și de fiul născut în chip miraculos la bătrânețe. Le spune apoi despre misiunea sa și cum fusese călăuzit chiar spre casa lor, cum s-a rugat și a întâlnit pe Rebeca la fântână.

“Acum”, li se adresează el rar și apăsat, scăzând puțin tonul vocii, “dacă voiți să arătați bunăvoință și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi …”  Tăcerea care precede răspunsul stăruie doar câteva clipe. Nu pare a fi nevoie nici de deliberare, nici de timp pentru decizie și replica sună din nou ca un răspuns la rugăciune, “noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul”. Pentru a doua oară în seara aceea, robul se aruncă “cu fața la pământ înaintea Domnului”. Apoi se scoală în picioare, dă un ordin scurt și în odaie apar desagii doldora plini cu daruri - pentru Rebeca, pentru mama și fratele ei. “După aceea, au mâncat și au băut”, și nimeni n-a mai băgat de seamă că bucatele se răciseră în blide.

A aduce o soție pentru fiul lui de la asemenea depărtare ne vorbește despre importanța pe care Avraam o acorda faptului, în ciuda riscului iminent al “necunoscutelor” pe care o astfel de intreprindere le implica. Dar, după aproape șaptezeci de ani de umblare prin credință, ezitarea, nerăbdarea și îndoiala nu mai făceau parte din chimia sufletească a patriarhului. Poruncile date robului sunt de data asta inflexibile și clare ca lumina zilei.

Robul, odată ajuns în casa miresei, mă întreb dacă fraza introductivă a discursului său a atras atenția celor din casă, pe când li se recomanda, “Eu sunt robul lui Avraam”. Foarte probabil că urechea lor discernea o modificare fonetică în numele rubedeniei, cel plecat de multă vreme din mijlocul lor. Ne amintim că, părăsind Mesopotamia, numele lui era Avram, schimbat ulterior de Dumnezeu în Avraam, ca parte a legământului pe care-l încheia cu el. Acest incident fonetic a putut fi un bun punct de plecare, dându-i robului ocazia să relateze în fața celor prezenți tot ce Dumnezeu lucrase până atunci în viața stăpânului său, lucruri care deveneau acum o confirmare pentru ei a plecării precipitate și neînțelese a lui Avram din Haldea. Reacția lor pare a sugera o recunoaștere, poate chiar o acceptare, a Dumnezeului lui Avraam, când ei încuviințează că, “De la Domnul vine lucrul acesta …” (24:50).

http: //agapianus. wordpress. com