Chiar și la această oră matinală, gara din Frankfurt era plină de oameni. Ca și Helen, cei mai mulți dintre acești oameni erau în drum spre satele din împrejurimi în căutarea hranei. Din această cauză, trenul care se îndrepta spre Eschenrod era deja încărcat cu o masă compactă d eoameni, în momentul în care se opri în gară. Helen găsi loc în picioare într-unul din vagoane. Era bucuroasă că nu fusese nevoită să rămână pe platforma dintre două vagoane sau chiar pe trepte și să se țină cu mâinile de bara scării așa cum stăteau alții.

   Strâns lipită de ceilalți oameni din compartiment, Helen încercă să se relaxeze. Se uită la ceilalți parteneri de drum care se mișcau în ritmul mersului de tren și care strâns lipiți unul de celălalt își puteau încălzi trupurile. Cea mai mare parte dintre ei erau de vârstă mijlocie, doar câțiva erau mai tineri sau bătrâni dar printre ei nu se afla nici un copil. Bărbații aveau bărbi și gulerele cămășilor erau zdrențuite. Cei mai mulți dintre ei purtau o banderolă neagră pe care scria Kriegversehrt -adică veteran de război. Femeile purtai haine care nu le venea și care nu aveau deloc un aspect plăcut, haine pe care le primiseră d ela stat și pe care le acceptaseră fără a cârti, ca un popor de învinși.

   În Frankfurt ningea dar cu cât se apropiau mai mult de munți, norii începură să se disperseze. Când trenul opri în stație, Helen respră adânc aerul proaspăt și rece al dimineții. De aici avea de mers pe jos cam trei kilometri. Aerul era foarte curat, dar era și foarte frig. Când soarele reușea să străbată printre nori, razele făceau ca zăpada așezată pe crengile brazilor să strălucească precum diamantele. Nimic nu mișca în pădure. Totul era neclintit. Nu se auze cântecul niciunei păsări, nicio albină nu bâzâia, nicio broască nu orăcăia - nimic în afară de frig și de cristalul acestei ierni minunate. La un moment dat, Helen simți nevoia să se oprească și să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru această priveliște minunată. Dar reveria ei a fost întreruptă de croncănitul aspru al unor ciori.

   Cțnd ieși din pădure, începu să ningă din nou cu fulgi mari și leneși. Spera din toată inima ca familia Jots să o rețină la ei peste noapte. Și, pe când se apropia de casa lor, doamna Jots ieși din grajd cu câte o căldare de late în fiecare mână.

   -Doamă Hasel, dumneata ești? Nu îmi vine să cred. Cred că ai înghețat bocnă. Hai înăuntru să te odihnești.

   Domnul Jots stătea la masa din bucătărie și citea ziarul. Auzind pași străini, se întoarse și, când o văzu pe Helene sări de pe scaun și îi întinse mâna.

   -Bine ai revenit! Copiii ce fac? Cum e micuța?

   Helene se așeză pe unul din scaunele de lemn din bucătărie și începu să le povestească. Dar la un moment dat doamna Jots aruncă o privire la sacoșele lui Helen.

   -Ai venit pentru mâncare! Chiar atât de rău stau lucrurile la oraș?

   În timp ce doamna Josts punea pe masă câteva bucăți d epâine, Helen povestea despre acele luni crunte de la oraș, imediat după încetarea războiului.

   -Ei bine spuse doamna Josts, să nu te îngrijorezi. Vom avea grijă să iei cu tine o cantitate destul de mare de mâncare.

   Și, spunând aceste lucruri începu să se învârtească prin încăpere și să pună pe masă ulei, unt, făină, zahăr, pâine, ouă, cartofi și multe, multe alimente. Api o trimise pe Helen la rudele familiei Josts. Când auziră de foametea ce bțntuie prin oraș, o încărcară pe Helen cu multă hrană că arăta precum Sfântul Nicolae sau Moș Crăciun când vine cu cadouri pentru copii. Foamea urma să fie înfrântă pentru câteva săptămâni bune.

   Se întoarse apoi la gospădăria familiei Josts unde fusese invitată să rămână peste noapte. Doamna Josts îi promise că o va trezi devreme ca să poată prinde sania care mergea până la gară și în felul acesta să îi fie mai ușor.

   Camera micuță din spatele bucătăriei cu pătuțul acoperit cu saltea din puf, era cât s epoate de atreăgătoare. Căldura degajată de soba mare și verde din bucătărie străbătea peretele dinspre această cameră și se dovedea învingătoare în lupta cu frigul. Îngenunchind la marginea patului, Helen se plecă în rugăciune cu inima plină de recunoștință față de Dumnezeu care făcuse ca drumul ei să fie încununat de succes. Se rugă și pentru protecția copiilor ei și asupra ei în ziua în care urma. Apoi se urcă în pat și în câteva clipe adormi...

   Când auzi bătaia doamne Josts în uță, lui Helen i se păru imposibil ca noaptea să fie așa de scurtă...

   -Domnă Helen poți dormi liniștită în continuare, va fi imposibil să pleci azi; a nins toată noaptea iar sania nu va merge azi la gară. Niciun fel de autovehicul nu va face acest drum până nu va înceta furtuna.

   Helen se duse la fereastră; imense troiene acopereau totul și din cer continuau să cadă fulgi mari... Speriată, se întoarse spre bătrână:

   - Trebuie să plec, copiii nu au nici un fir de mâncare și le-am promis că mă voi întoarce în seara asta. Vor fi tare îngrijorați dacă nu ajung. Dumnezeu va avea grijă de mine și dacă voi pleca acum voi avea timp să prind trenul de după-amiază spre Frankfurt.

   Văzând că Helen nu poate fi convinsă să renunțe la planul ei doamna Josts pregăti un mic dejun consistent din cartofi fierți cu unt, pâine, gem de prune și cafea din cereale. În timp c eHelen mânca, doamna Josts merse în cămară și se întoarse cu mere uscate, pere, prune, nuci și o bucată mare de prăjitură din cereale.

   -Un mic cadou pentru copii, spuse ea îndesându-le în sacoșile deja pline.

   Helen nu își putu reține lacrimile de recunoștință.

   -Cum voi putea să vă mulțumesc vreodată?

   -Nu trebuie să îmi mulțumești; sunt bucuroasă că te pot ajuta. Când vei avea ocazia, manifestă-ți recunoștința față de altcineva. Dumnezeu să te aibă în pază!

   Helen îi îmbrățișă pe cei doi bătrâni și apoi porni la drum. Când ajunse la drumul principal se mai întoarse odată să le facă cu mâna. Bătrânii încă mai erau în prag urmărind-o cu privirea... Helen se opri o clipă pentru a memora acel sătuc drag acoperit de zăpadă cu acea căsuță mică în care petrecuse multe luni triste de război... Își ridică mâna, iar bătrânii îi răspunseră printr-o fluturătură de mâini. Se întoarse și începu să urce dealul; deși nu știa că era ultima oară când îi mai vedea pe cei doi bătrâni...

   Pe tot parcursul drumului a nins și a tot nins. În curând, Helen nu mai putea vedea la nici zece metri în față; picioarele erau din ce în ce mai grele iar încărcătura din spate o apăsa tot mai greu...

   -SCUMPULE TATĂ, AJUTĂ-MĂ, DĂ-MI PUTERE!