La un moment dat își dădu seama că nu mai poate înainta. Genunchii i se muiaseră și panicată, căzu pe o piatră kilometrică de pe marginea drumului. Un kilometru și jumătate până la gară, citi ea. Sfârșită se sprijini de piatră lăsând greutatea rucsacului  pe vârful acesteia. Dând drumul sacoșelor pe care le ținea în mâini, acestea aproape că dispărură sub zăpada înaltă. Pentru câteva momente, închise ochii.

... nu trebuie să adorm... nu trebuie să adorm... tot ce am nevoie este să respir adânc și să continui să merg...

   Gândurile i se îndreptară spre copiii înfometați de acasă. Ochii i se închiseră din nou dar îi deschise aproape imediat.

... dacă adorm s-ar putea să nu mă mai trezesc niciodată...

   Începuse să se simtă grea și din ce în ce mai confortabilă părându-i-se chiar că îi este mai cald. Ochii i se închiseră din nou și de data aceasta au rămas închiși.

   Zăpada a început să se așeze peste ea. Curând, așa cum stătea sprijinită de piatra d epe drum, începu să semene cu un trunchi de copac răsucit, o parte din natura înconjurătoare. Începu să viseze... prima dată s-a visat pe ea, stând în mijlocul imensității de zăpadă, cu fulgii care cădeau alene din cer și care o acopereau. Apoi se văzu înfășurată într-un cerc luminos și când se uită mai bine văzu că nu mai era zăpadă ci doi îngeri care o înconjurau de peste tot.

... ce pace! ce pace minunată! ...

   Zgomotul unui motor de mașină care se apropia o trezi și o făcu să țâșnească în picioare. Se auzea un motor diesel care se străduia să urce dealul. Helen încercă să ridice o mână ca să se facă văzută dar membrele anchilozate nu voiau cu nici un chip să o asculte. Cu disperare, văzu cum camionul își continuă drumul și din nou o doborî somnul.

   Dintr-o dată auzi o voce care îi spunea:

   -Acum vei vedea un miracol a lui Dumnezeu!

   -Voi mai ajunge acasă? se întreba ea...

   Și veni răspunsul:

   -Suferința ta este aproape de final, mai rezistă doar o clipă!

... o mână grea îi scutură umărul... dar de fiecare dată când încerca să se trezească cădea din nou în somn adânc; scuturăturile, zguduiturile nu încetau însă...

   -Lasă-mă în pace, îmi e tare bine și cald și nu mai am nici un fir de energie ca să mă mișc... (spunea e în gând... )

   -Trezește-te! Trezește-te! Trebuie să te trezești, ești pe cale să îngheți!

   Scoasă din sărite, deschise ochii și văzu în fața ei un bărbat...

   -Am parcat camionul în vârful dealului; nu am oprit aici pentru că nu aș mai fi putut apoi urca dealul; hai cu mine și am să te duc eu cu mașina!

   Cu mișcări mecanice, Helen încercă să se ridice și să stea dreaptă dar trupul ei țeapăn nu voia să coopereze. Dându-și seama că avea nevoie de ajutor, șoferul îi luă rucsacul, sacoșile și porni spre vârful dealului, apoi se întoarse și o luă pe Helen mai mult târâind-o, îi dădu să bea ceai cald dintr-un termos o înfreșură în pături călduroase, dădi drumul la maxim la căldură înainte de a porni din nou la drum.

   -Era cât pe ce să îngheți! Aproape că nici nu te-am văzut atât erai acoperită de zăpadă. Și, chiar așa ce faci pe o vreme ca asta pe drumul acesta?

    -Îți mulțumesc că m-ai luat, Dumnezeu te-a trimis. Știam că nu trebuie să mă opresc dar eram foarte obosită. Imediat ce m-am oprit am simțit cum căldura îmi învăluie trupul, pur și simplu nu am putut sta trează; și m-ai ajuta enorm dacă m-ai putea duce la gară...

   -Știi ceva, e interesant că eu nu circul pe drumul acesta niciodată azi e prima dată când folosesc ruta asta... dar, de vreme ce te pot duce la gară se pare că nu în zadar am luat-o pe aici. Dar toate trenurile au început să fie cercetate iar alimentele ce nu pot fi justificate sunt confiscate; ar fi păcat să ți se ia toată hrana; unde locuiești?

   -În Eschersheim, o suburbie a orașului Frankfurt.

   -Știi ce, te voi duce eu până acolo fiindcă nu deviază mult de la drumul ce-l am eu de făcut...

   Plină de recunoștință, Helen acceptă; se uită la șofer și văzu că era un bărbat de vârstă mijlocie cu o față destul de comună, cu mâini bătătorite, cu păr șaten și îi răspundea la întebările ei în mod silabic. În cele din urmă au tăcut amândoi iar Helen adormi...

   -Ei bine, am ajuns!

   -Nu știu cum aș putea să-ți mulțumesc...

   -Sunt fericit că te-am găsit înainte de a fi prea târziu, acum eu am să-mi continui drumul...

   Bărbatul se urcă în camion după ce o ajută să coboare bagajele. Helen se aplecă să pună rucsacul neînțelegănd cum a putut ajunge așa de  repede... se ridică să mai privească camionul... se uită în susul străzii dar, nu era nici urmă de camion... nici măcar o urmă de anvelopă pe zăpada de pe drum!