A trebuit să cântăresc riscurile pe care le implica investirea de timp și efort într-un domeniu care ar putea prezenta riscuri majore pentru mine. Cu toate că la vremea aceea nu îmi venise ideea formulei de analiză a riscului BUN-RĂU, am luat în calcul câteva întrebări care m-au ajutat să fac o atentă evaluare pro și contra.
După un lung șir de succese academice, eram oare dispus să risc să mă pun într-o poziție atât de jenantă, nereușind într-una dintre specialitățile considerate a fi cele mai dificile? Cât de greu ar putea fi să câștig încrederea și acceptarea comunității medicale și a potențialilor pacienți? Vedeam numeroase incertitudini care mi-ar fi putut ridica probleme.
Pe de altă parte, vedeam și mari beneficii. Datorită anatomiei complexe și a potențialului nelimitat, creierul uman mă fascina mai mult decât oricare alt lucru studiat la medicină. Nu îmi imaginam nici un vis mai măreț decât acela de a deveni neurochirug.
Este greu să cântărești valoarea dată de împlinirea celor mai mari aspirații pe care le poate avea cineva. A îmbunătăți viața oamenilor, nu doar în privința longevității, ci și a calității vieții - iată un alt domeniu al cărui valoare este inestimabilă. Aceste aspecte justificau riscul pe care mi-l asumam.
Apoi, a trebuit să iau în considerare un alt beneficiu și anume, faptul că, luând acest drum mai puțin bătătorit aș fi devenit un model pentru alții. Acesta a fost probabil cel mai bun și cel mai atractiv motiv pe care îl vedeam pentru a-mi asuma un risc împotriva căruia mă sfătuaiu atât de mulți oameni.
Evident că, scara mea de valori a avut o influență importantă asupra deciziilor. Sincronizarea -factorul CÂND- a jucat și el un rol important. Dacă ar fi existat riscuri mai mari decât cele pe care le-am amintit deja -de exemplu dacă toate acestea s-ar fi întâmplat cu 30 de ani în urmă și dacă aș fi trăit în Sud - riscul ar fi depășit beneficiile și aș fi ales probabil o altă carieră.
În cap. 8 am făcut referire la un moment dat de la începuturile carierei mele când limitările serioase ale bugetului medicinei academice m-au îndemnat să iau în serios în calcul șansele mai bine remunerate pe care mi le oferea practica privată. Dar, considerentul financiar nu era nici unicul, nici cel mai important factor care m-a obligat să cântăresc riscurile de a rămâne la John Hopkins.
Pentru un membru tânăr al personalului universitar, aveam o carieră neobișnuită. Datorită cazurilor deosebite la soluționarea cărora avusesem privilegiul să particip devenisem foarte cunoscut nu doar în SUA ci peste tot în lume. Reputația mea în creștere a dus la o creștere a numărului cazurilor pe care le-am primit precum și la complexitatea acestora -provocări pe care le-am primit cu bucurie. Dar celebritatea de care am avut parte apoi a avut și o consecință cu totul neașteptată.
Publicitatea prin mass-media și interviurile au reprezentat inițial o noutate și am hotărât să mă bucur de această experiență atâta vreme cât puteam. Pe parcursul freneziei media care a urmat după operația gemenilor Binder am asigurat-o pe Candy că mai devreme sau mai târziu toate acestea vor scădea în intensitate și viața noastră își va relua cursul normal. Dar combinația dintre realizările mele profesionale care atrăgeau atenția, și povestea vieții mele, a copilăriei mele, a ieșirii din sărăcie și din situații dificile au dus la o experiență umană demnă de luat în seamă după cum a fost considerată de mulți oameni. Multe din relatările din mass-media despre povestea medicală a gemenilor Binder erau urmate de relatări biografice despre mine. Curând, am fost copleșit de apeluri de la persoane sau grupuri care doreau să merg și să vorbesc pentru cauza lor sau să împărtășesc povestea vieții mele pentru a-i inspira pe tinerii cu care lucrau.
Din moment ce unul dintre principalele motive pentru care mi-am ales cariera profesională a fost dorința de a fi o încurajare pentru tinerii neprivilegiați din medii sociale similare cu cel din care proveneam și eu, am primit invitația de a vorbi pentru școli, biserici și alte organizații din toată țara. Dar, cu cât vorbeam mai mult, cu atât invitațiile veneau în număr tot mai mare.
Răspunsurile pe care le primeam din partea tinerilor erau o plăcere. Atât de mulți tineri din gimanaziu, liceu și chiar studenți mi-au scris spunându-mi în ce fel împărtășirea lecțiilor pe care le învățasem -despre presiunea grupului, importanța lecturii și a educației și depășirea dificultăților- le-au dat speranță să-și urmeze propriile visuri.
Mi-am dat seama cu umilință de impactul pe care îl puteam avea prin simpla relatare a experiențelor mele profesionale.
Cum să nu accept invitațiile de a vorbi, putând astfel să am un impact pozitiv în viața tinerilor?