Ţara Canaanului fusese cucerită. Făgăduinţa făcută lui Avraam a fost îndeplinită. În Iosua 21.45 citim: „Din toate cuvintele bune pe care le spusese casei lui Israel, Domnul, niciunul n-a rămas neîmplinit; toate s-au împlinit.” „Casa lui Israel” ca naţiune, opozabilă casei lui Adam din grădina Edenului, implică în mod necesar conceptul de familie, care trebuia reabilitat. Afirmaţia fundamentală a Bibliei, care vorbeşte în mod deschis despre împlinirea promisiunilor necondiţionate ale lui Dumnezeu făcute poporului Israel, pe care l-a ales pentru veşnicie, ne arată atât de frumos şi clar harul divin. Credincioşia lui Dumnezeu reflectă în mod suveran soliditatea alegerii divine, pe care nimeni din cer, de pe pământ sau de sub pământ n-o poate contesta. Totuşi, la cea din urmă adunare a celor 12 triburi care compuneau poporul ales, generalul Iosua, aflat către sfârşitul misiunii sale, le spune răspicat israeliţilor, după o călătorie retrospectivă făcută în istoria lor, începând cu familia lui Avraam: „Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Îndepărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să-I slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24.14-15) Adevărata dragoste dă loc şi timp de alegere persoanei iubite, fie că este vorba de un individ, de o familie sau de un popor. Aşa s-ar putea răspunde celor care întreabă de ce a îngăduit Dumnezeu ca şarpele cel mincinos să intre în grădina Edenului şi s-o înşele pe Eva: Dumnezeu voia să le dea primilor oameni posibilitatea alegerii personale între El şi şarpe. Aceeaşi idee demnă de reţinut transpare şi din discursul lui Iosua în faţa poporului care s-a grăbit să-I dea lui Dumnezeu acest răspuns impresionant: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei!” (Ios. 24.16) Este o mare distanţă între cuvânt şi faptă. Se spune că cel mai lung drum din această lume este drumul Cuvântului lui Dumnezeu de la minte la inimă. Răspunsul dat de israeliţi conducătorului lor Iosua aparţinea doar minţii lor şi era rostit într-o atmosferă de miting popular, în care manipulările colective puteau să funcţioneze în voie. De fapt, Iosua licitează doar două variante ale alegerii lor spre a le pune la încercare vigilenţa şi atenta ascultare: dumnezeii mesopotamieni (de dincolo de Râu) şi dumnezeii amoriţilor. Nu-L aminteşte în dreptul lor deloc pe Domnul, ci spune doar că el şi familia sa au făcut deja alegerea: L-au ales pe Dumnezeu. Iosua a mizat pe efectul exemplului personal dat poporului în ce priveşte alegerea slujirii lui Dumnezeu. Pentru a-i aduce cu picioarele pe pământ şi a le pondera entuziasmul, Iosua le vorbeşte de sfinţenia lui Dumnezeu care, nu permite compromisul cu alte religii şi, de asemenea, de gelozia Sa care izvorăşte din dragoste. Numai cineva care iubeşte cu adevărat poate fi gelos pe acea persoană. Avertismentul realist al generalului Iosua sună foarte clar: „Când veţi părăsi (în mod conştient şi de bunăvoie, n. n.) pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine.” (Ios. 24.20) În Eden Dumnezeu i-a dat lui Adam o poruncă pentru a-i testa credincioşia, dar nu i-a spus nimic de un dumnezeu străin care se va strecura pe furiş în grădină. Istoria omenirii era la începuturile ei. Acum Israel era la începutul intrării în posesia Canaanului şi este pus în faţa unei alegeri între idolii popoarelor păgâne şi Dumnezeul cel unic şi adevărat. Istoria lui Israel din Judecători, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi, 1 şi 2 Cronici nu confirmă deloc promisiunile optimiste ale contemporanilor lui Iosua. Ei au promis mult, dar au făcut foarte puţin în realitatea istorică. Influenţa păgânismului popoarelor vecine a fost atât de puternică încât după dezbinarea împărăţiei sub Roboam, fiul lui Solomon, ambele regate, atât cel din Nord cât şi cel din Sud, au sfârşit în robie: primul în robia asiriană în 722 î. H. , al doilea în robia babiloniană, anul 586 î. H. După cum primei familii din Eden i s-a dat o speranţă în Geneza 3.15, tot astfel şi profeţii lui Israel au vorbit în trecut despre o întoarcere a evreilor din lunga lor robie. Când alegerile noastre nu sunt susţinute de decizii corecte în viaţă, Dumnezeu totuşi ne mai dă o şansă. Iosua a făcut din cele douăsprezece triburi nişte martori ai alegerii lor înaintea lui Dumnezeu. Le-a chemat la pocăinţă prin întoarcerea la Dumnezeu şi a consemnat la Sihem, în Cartea Legii lui Dumnezeu, legământul făcut cu poporul prezent la faţa locului şi hotărârea luată în auzul tuturor ca în faţa unui complet de judecată. În cele din urmă a mai pus o piatră sub un stejar închinat Domnului drept martoră astfel încât poporul să nu fie necredincios Domnului. Vedem în chemarea lui Iosua mai întâi imperativul alegerii. Nimeni nu se poate da la o parte din faţa apelului divin. Fiecare este chemat să decidă pe cine vrea să slujească, la cine vrea să se închine: dumnezeului acestui veac sau Creatorului ceresc? Apoi luăm cunoştinţă de urgenţa alegerii noastre: azi, nu mâine. Ziua de mâine nu ne aparţine. Nimeni nu ne poate garanta că vom trăi să vedem şi ziua de mâine. Astăzi este ziua harului, ziua mântuirii. Scriitorul Epistolei către Evrei îşi sfătuieşte cititorii să nu amâne decizia lor până mâine, deoarece „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 4.7c) Mărturiile biblice din istoria lui Israel ne arată că răspunsul vibrant al poporului din faţa lui Iosua n-a ţinut foarte mult, ci doar pe durata generaţiei respective. În sensul acesta la Jud. 2.7 scrie: „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari pe care le făcuse Dumnezeu pentru Israel.” Dumnezeu ni se descoperă până în zilele noastre prin lucrările Sale. Fiecare naţiune are perioada ei de cercetare. În dragostea Sa Dumnezeu nu ne forţează niciodată să-L alegem pe El, dar orice alegere ne face responsabili înaintea Lui. Alegerea primului Adam l-a scos afară din grădina Edenului şi l-a costat pierderea slavei cu care îl îmbrăcase Dumnezeu. Dacă facem alegeri după modelul lumii care ne înconjoară, timpul nu lucrează în favoarea noastră. Aşa s-au petrecut lucrurile cu România de după decembrie 1989. S-au deschis graniţele, românii au plecat care încotro pentru o viaţă materială mai bună. Nu după mult timp însă autorităţile s-au trezit cu o mare lipsă a forţei de muncă în economie şi s-au dovedit neputincioase în crearea de noi locuri de muncă. Efectul pe plan spiritual s-a văzut după câţiva ani când anumite biserici şi-au cam pierdut membrii, mai ales pe cei tineri. Priorităţile pentru Dumnezeu şi-au cam pierdut esenţa şi accentele. Mai demult botezul cu Duhul Sfânt pentru penticostali era o condiţie obligatorie pentru promovarea în lucrarea Domnului. Astăzi în structura celor mai mari biserici membrii cu bani mulţi decid, prin influenţa lor, strategia Bisericii. Dacă umplerea cu Duhul Sfânt a fost înlocuită de umplerea cu bani a buzunarelor noastre e limpede că dragostea dintâi s-a cam răcit şi degeaba căutăm vinovaţii în schimbările politice din ultimele decenii. Trebuie să privim la Hristos într-un spirit de adâncă pocăinţă şi să cerem Duhului Sfânt să sufle peste ruinele descurajării noastre. Suntem o naţiune descurajată, învinuită de mai marii Occidentului că nu luptăm suficient împotriva corupţiei, iar ca Biserică suntem îngrijorător de resemnaţi. Soluţia nu este la oameni, oricât de mari deontologi ar fi aceştia, ci la Dumnezeu în rugăciune. Întotdeauna când Israel a păcătuit, găsim în Judecători de mai multe ori următoarea situaţie: „Copiii lui Israel au făcut ce nu-I plăcea Domnului, au uitat pe Domnul şi au slujit baalilor şi aşerelor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile lui Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei.” (Jud. 3.7-8) Apoi israeliţii se rugau cu lacrimi şi Dumnezeu le trimitea un izbăvitor. Dar după moartea acestuia ciclul s-a repetat, după unii, de vreo zece ori. România a ajuns că nu-şi mai poate hotărî singură soarta. Şi aceasta nu se întâmplă fără aportul unor trădători de ţară care au tot cântat ode peste ode Uniunii Europene şi ne-au distrus sau ne-au vândut toate resursele naturale. Când eram copil ideologii comuniştilor lăudau socialismul şi criticau vârtos societatea capitalisă. Astăzi urmaşii acestora laudă Occidentul şi ne pun pe toţi la zid prin lupta împotriva corupţiei. Concluzia este că nici în trecut, nici astăzi oamenii nu-L mai caută pe Dumnezeu ca să-L slujească din toată inima. Dacă totuşi în timpul prigoanei comuniste Bisericile erau mai vii şi credincioşii mai plini de Duhul Sfânt, aceasta nu era datorită regimului politic, ci datorită harului lui Dumnezeu. Astăzi adevăraţii creştini trebuie să lase politica lumească la o parte şi să nu mai lupte cu „carnea şi sângele” cum fac oamenii politici, ci să ţină cont de adevărul că noi „n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva domniilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti”. (Ef. 6.12) Îmi propun în continuare să descoperim cauzele care au condus naţiunea lui Israel la eşec în ce priveşte alegerea de a sluji lui Dumnezeu după instalarea sa în ţara promisă. O primă cauză ar fi lipsa unităţii între cele 12 triburi din cauza deselor competiţii dintre conducătorii lor. La fel au stat lucrurile şi în Eden când la apropierea şarpelui, se pare că Adam nu prea era, în spirit, împreună cu soţia sa Eva. Unitatea nu se referă doar la considerente de ordin fizic, ci include planuri şi scopuri comune, ajutor şi sfătuire în cunoştinţă de cauză pentru o anumită circumstanţă nefavorabilă, şi aşa mai departe. Când Ghedeon lupta împotriva madianiţilor el s-a certat cu bărbaţii lui Efraim pentru că aceştia n-au fost convocaţi şi ei la luptă (vezi Jud. 8.1-3). Judecătoarea şi prorociţa Debora se plânge în cântarea sa de laudă, din Judecători 5, că anumite triburi nu li s-au alăturat în luptă ei şi lui Barac pentru a-l învinge pe Sisera, generalul oştirii Canaanului: cei din Galaad nu şi-au părăsit confortul locuinţelor lor, daniţii au preferat să rămână pe corăbii ca să-şi facă comerţul lor obişnuit, iar Aşer fiind în concediu s-a odihnit pe ţărmul mării. Totuşi Dumnezeu le-a venit în ajutor Deborei şi lui Barac astfel încât ţara lor, biruindu-i pe duşmani, a avut patruzeci de ani de odihnă. O altă cauză care subminează dedicarea noastră în slujirea Domnului este compromisul pe care îl facem uneori cu duşmanii Lui. Asta i s-a întâmplat judecătorului Samson, care s-a amestecat cu filistenii, prin căsătorie, ca până la urmă să-şi piardă atât puterea, cât şi vederea, iar în final şi-a pierdut chiar viaţa murind împreună cu duşmanii săi. Între cele 12 triburi lipsea colaborarea în vederea realizării unor proiecte comune. Israeliţii l-au predat la un moment dat pe eroul lor Samson filistenilor numai ca să scape ei cu viaţă. Bătrânii Galaadului aveau nevoie urgentă de un conducător de oşti ca să lupte împotriva amoniţilor. De aceea au venit la Iefta, galaaditul, care era un om viteaz, un fel de insurgent dintr-o familie mixtă probabil, să-l cheme la luptă. Iefta nu este prea încântat de propunere şi le dă solilor respectivi următoarea replică: „Nu m-aţi urât voi şi nu m-aţi izgonit voi din casa tatălui meu? Pentru ce veniţi la mine acum când sunteţi în strâmtorare?” (Jud. 11.7) O altă cauză era idolatria ţărilor vecine care s-a manifestat volens-nolens ca o influenţă toxică asupra monoteismului ebraic şi pentru care Dumnezeu i-a pedepsit în repetate rânduri. Evreii s-au vindecat de idolatrie după mai multe decenii de robie în Babilon. Lipsa unităţii spirituale, religioase, politice şi administrative a degenerat în cele din urmă într-o cumplită anarhie aşa cum se vede spre sfârşitul cărţii Judecători de la cap. 17 la 21. Cronicarul biblic îşi încheie naraţiunea cu o frază la care trebuie să medităm îndelung: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.” (Jud. 21.25) Intrarea poporului Israel în Canaan pentru noi creştinii nu înseamnă intrarea în cer. În cer nu vor mai fi duşmani şi războaie de cucerire a unor noi teritorii aşa cum a fost pe pământ. Noi am fost mântuiţi prin har, prin credinţă, şi am fost aşezaţi în locuri cereşti de pace, bucurie şi neprihănire prin Duhul Sfânt, împreună cu Hristos. Problema noastră reală este că nu suntem pe deplin conştienţi de ceea ce avem actualmente în Hristos şi nu trăim la înălţimea sfinţeniei Sale. A-L sluji pe Dumnezeu nu înseamnă să trăim cum ne place nouă, aşa cum trăiesc cei ce nu-L au în inima lor pe Domnul Isus. Apostolul Pavel se referă la acest fel interesant de viaţă când le scrie creştinilor galateni următoarele cuvinte: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc; dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. 2.20) Scopul vieţii noastre este rodul ei. În Vechiul Testament Dumnezeu Îşi aseamănă poporul cu o vie. În Isaia 5 citim cum profetul lui Dumnezeu deplânge dezamăgirea proprietarului viei, deoarece via în loc să-i facă struguri buni a făcut struguri sălbatici. Viticultorul suprem nu-Şi aminteşte să fi rămas ceva, vreo lucrare nefăcută pentru via Sa: i-a săpat pământul şi l-a curăţit de spini şi mărăcini, l-a împrejmuit cu un gard şi cu un zid protector, l-a curăţit de pietre, a sădit viţele cele mai alese, a zidit un turn de veghe de unde lucrătorii să poată supraveghea via şi în final a săpat şi un teasc. A trimis şi ploaia din cer peste via Sa ca să dea rodul mult aşteptat. Dar după toată această trudă nu S-a ales decât cu struguri sălbatici. În astfel de condiţii Domnul oştirilor apelează la o judecată din partea locuitorilor Ierusalimului şi a bărbaţilor lui Iuda. Proprietarul divin al viei spune: „... judecaţi voi între Mine şi via Mea!” (Is. 5.3b) Strugurii sălbatici erau ca nişte avocaţi ai acuzării. Israeliţii din Iuda şi Ierusalim n-au avut nici o scuză. Niciun avocat nu avea argumente să-i apere. Cine putea judeca între Dumnezeu şi via Sa? Duşmanii Săi, asirienii şi babilonienii prin care Israel a fost pedepsit şi trimis în robie? Nicidecum, deoarece aceste popoare n-au fost decât nişte instrumente pe care le-a folosit Dumnezeu într-un moment al istoriei ca să-şi pedepsească poporul neascultător. În final şi unora şi altora le-a venit vremea să fie pedepsiţi de mânia lui Dumnezeu. Ca să înţelegem cine a stat între Dumnezeu din Isaia 5.3 şi via Sa, care este poporul Israel, trebuie neapărat să trecem în revelaţia Noului Testament care ne arată cum Vierul ceresc a coborât pe pământ, în trup de Om, ca să ia pe cruce apărarea Israelului vinovat de nerodire. El S-a rugat pe cruce Stăpînului viei şi a zis: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34a) Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, fie că sunt sau nu israeliţi, era dorit în vechime şi de neprihănitul Iov care a declarat sub criticile prietenilor săi: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.” (Iov 19.25-27) La Golgota, acum două mii de ani în urmă, a avut loc judecata dintre Dumnezeu şi poporul Israel, dintre Dumnezeu şi toate naţiunile pământului care I-au stat împotrivă de-a lungul istoriei. Plata pentru păcatele noastre a fost achitată cu sângele nevinovatului Miel al lui Dumnezeu, pentru ca El să fie cu adevărat Răscumpărătorul după care tânjea Iov în vechime. De aceea în Noul Testament Duhul Sfânt nu ne mai permite să aducem lui Dumnezeu „struguri sălbatici” din firea noastră pământească. Domnul Isus declară în faţa ucenicilor Săi, în camera de sus, înainte de a merge la cruce, următoarele cuvinte: „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El (Dumnezeu Tatăl, n. n.) o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţeşte ca să aducă şi mai mult rod.” (Ioan 15.1-2) Să observăm progresul rodirii în trei faze precizate de Domnul Isus: roadă, mai multă roadă şi multă roadă. Asta seamănă perfect cu ceea ce găsim în pilda Semănătorului din Matei 13.1-23. Capacitatea de rodire a unui grăunte ce cade în „pământul bun” este de o sută, şaizeci sau treizeci. (Vezi Matei 13.23b). Viaţa lui Dumnezeu din fiinţele noastre aduce roade vrednice de pocăinţă cu condiţia ca eul să rămână răstignit pe cruce, pe de o parte, iar noi să admitem, pe de altă parte, „curăţirea” Vierului ca mlădiţe ale Domnului Isus. Un exemplu edificator al acestei curăţiri sau purificări, îl găsim expus în Evrei 12, epistolă adresată evreilor creştini care se săturaseră de atâta suferinţă, şi totuşi li se spune la modul imperativ: „Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii (sau mlădiţe, n. n.). Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?” (Evrei 12.7) Taina purificării noastre prin suferinţă ne face părtaşi sfinţeniei lui Dumnezeu. De aceea să ne întărim mâinile şi picioarele în vederea rugăciunii. Să oferim exemple neîndoielnice de curăţie şi stabilitate sufletească celor ce sunt gata să cadă pe cale sau să alunece de pe ea. Să avem drept scop în viaţa noastră zilnică pacea şi sfinţirea ca să ajungem în final la Acela care a zis: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt!” (1 Petru 1.16) Pentru a duce la bun sfârşit alegerea slujirii noastre Domnului suntem chemaţi să fim plini de Duhul Sfânt, deoarece numai Duhul lui Dumnezeu poate rodi în noi roada Sa cea minunată din Galateni 5.22-23: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” Numai roada Duhului în noi, în caracterul nostru, poate anihila faptele firii pământeşti. Să reţinem semnificaţia celor două expresii semnificative pentru slujirea pe care o aducem Domnului: faptele firii care zugrăvesc efortul nostru zadarnic de a ne face mai buni şi roada Duhului care nu ţine de efortul sau transpiraţia noastră. Faptele firii l-au împins pe Israel încă din vremea lui Iosua la eşec, dar Domnul Isus ne-a dat Duhul Său cel Sfânt, ca să ne schimbe complet perspectiva spirituală: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului (sau prezenţa Lui, n. n.), şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Cor. 3.18)