Când Dumnezeu i-a pus pe primii soţi în grădina Edenului cine credeţi că era şef: el sau ea? Vedem că Eva a păşit în faţă fără Adam şi s-a întâlnit cu un prim pericol, şarpele cel şiret şi mincinos. Către sfârşitul mandatului de judecător al profetului Samuel israeliţii, uitându-se la celelalte popoare, au cerut un împărat vizibil, în carne şi oase. Când bătrânii lui Israel s-au strâns la Rama ca să discute cu Samuel ei i-au zis: „Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.” (1 Sam. 8.5) Bătrânii lui Israel n-au luat în calcul faptul că obiecţia lor cu privire la îmbătrânirea lui Samuel era la fel de valabilă şi în cazul viitorului împărat oricare ar fi fost acesta. Mai întâlnim un caz oarecum similar în cartea Exodului, când nişte oameni idolatri i-au cerut marelui-preot Aaron să le facă un viţel de aur (cum au văzut ei în Egipt) deoarece nu se ştia ce s-a întâmplat cu Moise, el nefiind în carne şi oase în mijlocul poporului. Ca şi în acest din urmă caz, şi în cazul bătrânilor care vin la Samuel, la Rama, cu cererea lor, Dumnezeu a auzit şi a văzut totul. Reacţia lui Dumnezeu n-a întârziat: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă ei, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.” (1 Sam. 8.7) Dacă privim din avion lucrurile se pare că, în mod indirect, Dumnezeu pune la zid sistemul democraţiei care elimină alegerea domniei lui Dumnezeu peste popor. Vinovatul conjunctural este lumea păgână din jurul naţiunii lui Israel. Dar, de fapt, de vină este inima rea şi necredincioasă a omului, privirile fizice ale celor care poftesc ceva care nu se găseşte în voia lui Dumnezeu pentru ei. Exact aşa s-a întâmplat şi în grădina Edenului: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.” (Gen. 3.6a) Efectul păcatului a fost mai întâi în interiorul omului, în mintea lui care s-a deschis de bunăvoie pentru minciunile şarpelui. Ceva de acelaşi fel, dar la altă scară, s-a întâmplat şi în ziua când bătrânii lui Israel au venit la Samuel cu fatidica cerere: „... Pune un împărat peste noi!” (v. 5) Denigratorii i-au atacat profetului Samuel mai întâi bătrâneţea sa, apoi familia, copiii săi care păreau că nu-i calcă pe urme. Cuvintele lui Satan sunt cu atât mai periculoase cu cât se dovedesc a fi jumătăţi de adevăruri, sau adevăruri scoase din context, sau poze de moment ale bătrâneţii lui Samuel. Ţinta principală era de fapt domnia lui Dumnezeu peste viaţa lor. Nu ştim cât de mult l-au consolat pe profet cuvintele Domnului care i-a spus următoarele: „... nu pe tine te leapădă ei... ci pe Mine Mă leapădă ca să nu mai domnesc peste ei.”(v. 7) Dragostea respinsă şi rănită va permite celui iubit să meargă înainte cu alegerea sa greşită. Aşa s-a întîmplat şi la răstignirea Domnului Isus, care a fost respins de către popor sub motivul că ei au deja un împărat în cezarul Romei (nu poţi găsi cred, nici într-o limbă omenească, o făţărnicie mai mare ca aceasta, n. n.) sau când au respins eliberarea Sa în favoarea tâlharului Baraba. Nu degeaba a plâns Domnul Isus, spune Evanghelia, când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar lacrimile de acum, pe care nicio privire omenească nu le putea vedea, au fost cu adevărat o prefaţă a lacrimilor Domnului Isus din Evanghelie. Uneori trebuie să-i plângem pe unii chiar şi atunci când le ducem din partea lui Dumnezeu numai veşti şi gânduri bune. Este impresionant cum Îşi deschide Dumnezeu inima faţă de un om care era slujitorul Său credincios şi-i spune cu durere: „... de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei.” (v. 8) Suferinţele Creatorului din partea creaturilor Sale - iată o temă de adâncă meditaţie care ar trebui să ne conducă zilnic la o pocăinţă profundă, la o atentă cercetare de sine ca nu cumva să-L întristăm şi noi pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. (Ef. 4.30) Cred că e necesar să remarcăm răbdarea, şi de ce nu, chiar îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu poporul Său. Să fii respins de popor şi totuşi să-i mai dai o şansă în alegerea pe care vrea să şi-o impună în faţa altora cu orice chip. Se punea atunci capăt sistemului teocratic de conducere, în ideea instaurării sistemului monarhic. De asemenea, această schimbare politică includea nişte responsabilităţi, atât pentru profet cu privire la informarea poporului, cât şi pentru popor cu privire la obligaţiile faţă de împărat şi familia acestuia. La sfârşitul cărţii Judecători am aflat că nu era un împărat în Israel şi fiecare îşi făcea voia lui însuşi, situaţia politică degenerând la un moment, pe alocuri, chiar în anarhie. Acum, însă, odată cu instaurarea monarhiei urmează o perioadă de ordine şi disciplină, nu mai face fiecare ce vrea, ci se face numai voia împăratului care domneşte pe tron. Prezentând poporului legea cu privire la drepturile împăratului în ideea că poporul poate va renunţa la cererea sa pripită, Samuel a primit un răspuns negativ: „Nu! , au zis ei, ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile.” (v. 19) Cred că fondatorii Uniunii Europene au citit acest capitol 8 din 1 Împăraţi din care s-au inspirat. Mai am în vedere şi faptul că întotdeauna diavolul nu a fost şi nu este un creator, ci mai degrabă un plagiator. Dintre lucrurile bune pe care le-a adus monarhia, chiar dacă primul împărat, Saul, a fost un eşec, este şi unirea într-un stat centralizat a celor 12 triburi. Împăratul şi-a făcut o armată care să apere ţara şi în felul acesta Israelul a devenit un stat cunoscut şi respectat în toată lumea de atunci. Sub Samuel şi Saul s-au configurat primele dimensiuni ale statului, iar sub David şi Solomon Israelul şi-a trăit perioada sa de aur în care şi-a extins teritoriile, s-a bucurat de pace şi, astfel, a fost posibilă, sub Solomon, zidirea Templului din Ierusalim care însuma toate componentele spirituale şi religioase ale ţării promise lui Avraam, Isaac şi Iacov, care mai târziu s-a numit Israel. Este de notat şi faptul că Dumnezeu a transformat schimbarea teocraţiei cu monarhia, percepută iniţial ca un lucru negativ, într-o mişcare politică pozitivă, deoarece din familia regelui David Se va naşte, după cca. 10 secole, Mântuitorul lumii şi în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi urmează planurile Sale cu credincioşie faţă de poporul ales în ciuda eşecurilor omeneşti ale acestuia. Mai mult, prin respingerea Domnului Isus Hristos, ca Mesia, care a fost crucificat pe Golgota, Dumnezeu a făcut posibilă, prin harul Său, şi includerea ne-evreilor în planul mântuirii Sale. Cu adevărat Dumnezeul lui Isus Hristos este Dumnezeul minunilor atât pentru evrei, cât şi pentru ne-evrei. Condiţia esenţială care trebuie împlinită este credinţa în jertfa de pe cruce a Domnului Isus. Ceea ce este şi mai interesant e faptul că Biserica lui Hristos, care se mai numeşte şi „Noul Israel”, nu anulează legămintele şi promisiunile lui Dumnezeu pentru poporul Israel, care întotdeauna a fost, dar mai ales în zilele noastre este minunea lui Dumnezeu pentru toate popoarele lumii. Cei ce se împotrivesc Bisericii lui Hristos şi / sau Israelului pământesc se vor confrunta în final cu marea şi dreapta mânie a lui Dumnezeu. Ca şi Noe în vremea lui şi noi trebuie să avertizăm generaţia lumii postmoderne de astăzi că lumea nu mai poate înainta pe calea fărădelegii şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Toţi răzvrătiţii şi antisemiţii veacurilor trecute şi-au luat de la Dumnezeu binemeritata pedeapsă. Înainte ca Hristos să domnească peste Israel şi peste lumea întreagă, este necesar să-I dăm tronul devoţional al inimii noastre. Israel, pe vremea lui Samuel, a cerut lui Dumnezeu un împărat comparabil cu împăraţii celorlalte naţiuni. Asta a fost iniţiativa limitată şi îngustă a minţii omeneşti. Şi dându-i curs acestei iniţiative Dumnezeu le-a dat evreilor pe împăratul Saul care a fost smerit doar 2 ani, după care a căzut în păcatul mândriei şi în alte păcate, fiind ulterior lepădat de Dumnezeu. În cele din urmă Dumnezeu vine cu iniţiativa Sa cerească şi le dă evreilor un împărat, cu numele David, un tânăr cu inima după inima lui Dumnezeu. Era păstor la oile tatălui său Işai, în Betleem, dar Dumnezeu, prin harul Lui nemărginit, l-a făcut păstorul întregului Israel. El a fost mai întâi un rege fără tron. întrucât regele Saul care era socrul său, l-a invidiat şi l-a urât de moarte, mai ales după victoria lui David asupra uriaşului Goliat din Gat-ul filistean. Teologii pretind, în interpretările lor, că perioada cât David a fost rege în ascuns, nerecunoscut în lumea de atunci, se potriveşte cu calitatea de Rege a Domnului Isus acum când El este în ceruri şi lumea de pe pământ nu-L recunoaşte în majoritatea ei. Dar aşa cum David, mai târziu, după moartea lui Saul, a fost recunoscut în mod public de către tot Israelul ca împărat, tot astfel Domnul Isus va fi trimis din ceruri ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, precum scrie în Apocalipsa 19.11-16: „Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”.” Întotdeauna iniţiativa omului în fixarea unei alegeri se loveşte de rigoarea şi exigenţa alegerii lui Dumnezeu. Alegerea divină nu este nedreaptă sau capricioasă, nu este în conflict cu caracterul şi legile Sale eterne. Omul necredincios şi răzvrătit îşi exprimă în alegerile sale mândria şi independenţa sa faţă de Dumnezeu. Îşi ia ca aliat în susţinerea alegerii sale idei şi filozofii străine de voia lui Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Bătrânii lui Israel din vremea lui Samuel au privit la împăraţii celorlalte popoare, dar nu s-au întrebat dacă Dumnezeu aprobă sistemele lor de guvernământ. Este necesar să-L cunoaştem pe Dumnezeu, prin Domnul Isus, dacă vrem să facem alegeri în cunoştinţă de cauză. De aceea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în trup de Om ca să ni-L descopere pe Tatăl. Până la urmă nu mai contează ce aleg oamenii care nu-L au pe Dumnezeu, pentru că El este suveran în alegerile Sale. La judecata cea de pe urmă orice fiinţă umană Îi va da dreptate Creatorului: unii din postura de condamnaţi pentru păcatele lor de care nu s-au pocăit pentru că n-au primit Jertfa lui Isus Hristos ca pentru ei făcută, iar alţii Îl vor slăvi pentru mântuirea Lui şi pentru toate răsplătirile pe care le vor primi în veşnicie, exact aşa cum se încheie cartea profetului Daniel: unii vor învia în trupuri supuse putrezirii pentru ocară veşnică, iar alţii vor învia în trupuri nemuritoare pentru slavă veşnică. „Ascultă-le glasul! ... ”, i-a zis Dumnezeu lui Samuel. Dumnezeu acceptă în cele din urmă cerinţele poporului Israel cam în acelaşi fel cum cu câteva decenii în urmă S-a comportat cu Balaam, prezicătorul dintre Neamuri chemat de către Balac, regele Moabului, să-l blesteme pe Israel. Iniţial Dumnezeu i-a zis: „Să nu te duci cu ei; şi nici să nu blestemi poporul acela, căci este binecuvântat.” (Num. 22.12) Lăcomia de bani şi de avantaje materiale, goana după mai multă cinste şi înălţare, au lucrat în inima falsului profet încât îngerul Domnului a trebuit să-i spună în final: „Du-te cu oamenii aceştia; dar să spui numai cuvintele pe care ţi le voi spune Eu.” (Num. 22.35b) Dumnezeu a pus condiţiile în ambele cazuri, şi în cazul lui Balaam şi în cazul cererii unui împărat pentru Israel din partea poporului. Condiţiile puse de Dumnezeu în alegerile noastre efemere au rolul să ne predispună la meditaţie, să ne ajute să vedem unde am greşit în aşa fel încât să supravieţuim greşelilor noastre şi ca totuşi, în final El să-Şi facă lucrarea conform planurilor şi alegerilor Sale perfecte. Noi alegem la scara noastră, El alege la scara Lui. Pe tema liberului arbitru şi a predestinării, apostolul Pavel iniţiază un dialog interesant cu un interlocutor imaginar care pune anumite întrebări în Roman 9.19: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” În versetele următoare din Romani 9.20-21 apostolul, dându-se de partea alegerii divine pune şi el la rându-i întrebări şi mai grele: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este Olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Prin aceasta dovedim în faţa altora că suntem vase de cinste în casa lui Dumnezeu dacă împlinim concluzia aceluiaşi apostol din 2 Timotei 2.21: „ Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea (vorbării goale şi lumeşti, necinstirea lui Dumnezeu, abaterea de la adevăr pentru a zdruncina credinţa altora în înviere, orice alt păcat sau fărădelege, n. n.), va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpînului său, destoinic pentru orice lucrare bună.” Procesul acestei curăţiri zilnice este asigurat de impactul Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa de fiecare zi, în condiţiile în care alegem să-i dăm Lui toată cinstea şi ascultarea noastră.