Învierea Domnului Isus

                                    Ioan 20:1-10

            În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalina s-a dus dis de dimineață la mormânt, pe când era încă întuneric; și a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.

            A alergat la Simon Petru și la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, și le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt, și nu știu unde L-au pus.”

            Petru și celălalt ucenic au ieșit, și au plecat spre mormânt.

            Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru, și a ajuns cel dintâi la mormânt.

            S-a plecat, și s-a uitat înăuntru, a văzut fâșiile de pânză jos, dar n-a intrat.

            Simon Petru, care venea după el, a ajuns și el, a intrat în mormânt, și a văzut fâșiile de pânză jos.

            Iar ștergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâșiile de pânză, ci făcut sul și pus într-un alt loc singur.

            Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat și el; și a văzut, și a crezut.

            Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morți.

Apoi ucenicii s-au întors acasă.”

Noi credincioșii, purtători de Cristos, nu sărbătorim zilele acestea, moartea și învierea Domnului Isus, așa cum o face majoritatea oamenilor din lume.

Noi sărbătorim de fapt, învierea Mântuitorului și biruința Sa asupra morții, asupra păcatului, asupra diavolului, asupra lumii care încearcă să domine și chiar să înăbușe adevărul creștinismului.

Conform Epistolei către Romani 8:11 Domnul Isus a fost înviat de către Duhul Sfânt, de aceea salutul nostru corect în zilele acestea este: Cristos a fost înviat, sau Cristos este viu!

El a murit o dată pentru totdeauna pentru păcatele noastre, a înviat a treia zi după cum spune Scriptura și nu mai moare niciodată.

El rămâne veșnic viu!

Moartea nu poate fi sărbătorită și mai ales noi care suntem fii ai luminii, nu putem să facem lucrul acesta, pentru că moarte înseamnă: întuneric, moarte înseamnă durere, moarte înseamnă tristețe, moarte înseamnă despărțire prin „rupere”, prin „sfârtecare” și prin urmare, moarte înseamnă răni lăsate în suflet. De aceea când pleacă cineva drag în veșnicie, simțim o mare durere în inimă.

Cu atât mai mult nu putem să sărbătorim moartea Domnului Isus care a însemnat: batjocură, a însemnat cunună de spini, a însemnat palme și pumni pe obrazul Celui nevinovat, a însemnat brăzdarea spatelui cu nuiele și cu biciul (Psalmul 129:3 „Plugarii au arat pe spinarea mea, au tras brazde lungi pe ea.”) moartea Domnului a însemnat piroane în mâini și picioare, a însemnat suferință până la limita suportabilului și chiar dincolo de aceasta.

În schimb, putem și trebuie să sărbătorim învierea Domnului Isus, pentru că învierea Sa înseamnă pentru noi: lumină, înseamnă viață, înseamnă bucurie, înseamnă siguranță, înseamnă mântuire, eliberare din robia păcatului, înseamnă speranță, înseamnă un loc în cer lângă El, Cel viu și Înălțat, înseamnă fericire veșnică.

Învierea Domnului Isus înseamnă iubire până la sacrificiu; iubire la superlativ.

De fapt la cruce s-a scris povestea adevăratei iubiri, acolo unde am fost împăcați cu Dumnezeu prin jertfa Fiului și acolo am fost logodiți cu El.

Dumnezeu, Tatăl a plătit prețul răscumpărării noastre din păcat și din moarte, de aceea trebuie să-I fim recunoscători în toate zilele vieții noastre.

Trebuie să sărbătorim învierea Domnului Isus în fiecare zi, pentru că, datorită învierii Sale avem și noi viață. Și nu vorbesc doar de viața pe care o trăim în trup, ci de viața veșnică în care am intrat din prima clipă în care L-am primit pe Isus ca Domn al inimilor noastre.

Și pentru că este viu, în fiecare dimineață Domnul Isus se apleacă la căpătâiul patului nostru și ne deschide ochii după o noapte de odihnă, în liniște și pace, ne apucă de mână și ne ridică în capul oaselor de aceea putem să mărturisim că până acum El a adăugat zile la zilele noastre, și suntem bucuroși să spunem din toată inima și cu toată convingerea: Aleluia Celui înviat  din morți!

Totuși este bine să privim pentru câteva momente la relatările Evangheliilor care vorbesc despre dimineața de după Sabat, adică dimineața primei zile a săptămânii, sau dimineața învierii lui Isus, când se produce o agitație nemaipomenită în Ierusalim și în special în preajma mormântului gol.

În textul acesta din Evanghelia după Ioan și nu numai aici, vedem agitația femeilor care dis de dimineață, adică înainte de răsăritul soarelui, aleargă la mormânt și pentru că de departe văd piatra rostogolită, se înspăimântă și îngrozite, alergă înapoi la ucenici să le spună: Nu știm ce s-a întâmplat cu Isus!

Petru și Ioan aleargă și ei, și când ajung la mormânt, Ioan fiind mai tânăr, poate de teamă, se cutremură în inima lui și nu poate să-și creadă ochilor săi numai după ce Petru, mai curajos intră în mormânt.

Apoi ucenicii în camera de sus, ascunși de teama „poliției” Templului, se agită, vorbesc între ei cu groază, nu le vine să creadă că mormântul este gol și trupul Domnului este de negăsit.

Cei doi ucenici pe drumul spre Emaus, abătuți, întristați, cu inimile frânte în așa fel încât nici nu-L recunosc pe Isus înviat care li se alătură la jumătatea drumului.

Mai târziu, Toma își arată pe față necredința față de învățăturile pe care le-a primit chiar din gura Domnului Isus.

Fariseii, mai marii religioși sunt tulburați și nu știu cum să ascundă faptul că Isus nu mai este în mormântul sigilat de ei. Se agită, se zbat, se sfătuiesc!

Străjerii armatei romane, înspăimântați, îngrijorați de consecințele pe care urmau să le suporte în urma dispariției lui Isus din mormânt.

Un mic „univers”, bulversat, îngrozit și nedumerit de toate întâmplările zilelor acelea.

Dar, dacă ne uităm la cele ce trăim noi astăzi, vom observa că este de asemenea o neliniște generală și după cuvântul domnului din Psalmul 46, neamurile se frământă la propriu și împărățiile se clatină.

Toată lumea este într-o agitație cumplită.

Unii nu știu cum să aducă „lumina”, sau „sfânta minciună”, „sfânta amăgire”, care, chipurile răsare în mormânt, alții nu știu cum să o primească, să o așeze pe masă, într-o lumânare care se consumă repede, să bea și să mănânce și să se veselească în jurul ei.

Autoritățile se bâlbâie pentru că nu știu cum să împace și „capra” și „varza”.

Toată agitația aceasta se întâmplă din cauza „întunericului” grozav în care lumea zilelor noastre se zbate, parcă fără nici o șansă de salvare și de ieșire la lumină.

Dar pentru noi, cei ce suntem lumină, în Lumină, trebuie să vedem foarte clar toate lucrurile și să nu privim spre un „sfânt mormânt rece”, ci prin credință să privim spre Sfântul care a ieșit viu și care S-a arătat multor martori timp de patruzeci de zile.

Noi nu vedem un mormânt rece și gol, care reprezintă: moarte, putreziciune, plata păcatului și despărțire veșnică de Dumnezeu, ci prin credință Îl vedem pe Isus înviat din morți, Înălțat la cer, șezând la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, îmbrăcat în haina de Mare preot și Mijlocitor (Paraclet, Avocat), pentru fiecare credincios adevărat.

De aceea noi nu ne agităm, nu ne îngrozim, nu ne dăm de ceasul morții, ci dimpotrivă ne bucurăm de Învierea Fiului lui Dumnezeu.

Noi nu ne bazăm pe „lumina” pe care o stinge cea mai mică adiere de vânt, ci prin credință vedem o Cale luminoasă care leagă pământul de cer ca un fir de aur strălucitor și pe Calea aceasta Îl așteptăm să vină pe Isus Cristos, Cel înviat prin Duhul Sfânt, Mirele nostru, adevărata Lumină.

Așteptarea noastră nu ne va înșela niciodată, dacă vom rămâne ancorați în Isus cel înviat și dacă vom rămâne credincioși și în curăție de inimă, până la întâlnirea cu El pe norii cerului, (Aeroportul ceresc).

Dumnezeu să ne păzească și să ne ajute!