Incidentul din Fapte 6 a condus la alegerea celor 7 diaconi în Biserica primară din Ierusalim. Dacă în capitolul 5 păcatul minciunii lui Anania şi Safira a fost prima problemă din interior cu care s-a confruntat Biserica, în acest capitol vedem nemulţumirea credincioşilor cu privire la ajutoarele sociale pentru văduve. Cu toate că Biserica nu este o agenţie de acordare a ajutoarelor sociale, apostolii Domnului au trebuit să ia o decizie urgentă. În soluţia pe care ei au propus-o au ţinut cont de priorităţile lor spirituale: rugăciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu. Datoria principală a diaconilor era aceea de a se îngriji de hrană, în timp ce liderii se ocupau de partea spirituală. S-au pus nişte condiţii clare pentru cei 7 diaconi: să fie vorbiţi de bine, să fie plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune (pricepere practică, n. n.) şi să accepte această slujbă care nu era una uşoară. Un termen din vremea noastră pentru această slujbă de slujitor la mese ar fi gestionar la magazia de alimente, bucătar sau chelner. Vedem în această acţiune o imagine a unităţii şi armoniei dintre conducătorii spirituali şi membrii turmei. Pe parcurs, acest oficiu de diacon a evoluat şi s-a ajuns ca diaconul să-l asiste pe păstor în consiliere şi slujire, ajutându-l de fapt în orice altă muncă de teren cum ar fi vizitarea membrilor la domiciliu sau a celor bolnavi care sunt internaţi în spital, şi alte nevoi ale comunităţii locale. Numele celor 7 diaconi, Ştefan, Filip (devenit mai târziu evanghelist asemenea lui Ştefan, n. n.), Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, arată că cei aleşi nu erau evrei, ci greci. Acest amănunt de bonton este o dovadă a dragostei şi a respectului celor credincioşi unii pentru alţii. Învăţăm din acest pasaj biblic să soluţionăm la timp problemele care apar în Biserică, nu să le ascundem sau să le negăm pur şi simplu. Astăzi, alegerea unor noi slujitori în Biserică, diaconi, prezbiteri, pastori, ridică multe probleme procedurale şi dă multe bătăi de cap celor care slujesc deja în comunitate şi care-i privesc uneori pe noii lucrători ordinaţi ca pe nişte concurenţi, nu cu dragoste frăţească astfel încât fiecare să slujească în mod eficient în locul unde este pus. Transmiterea binecuvântării diaconilor ordinaţi din partea apostolilor, prin rugăciune, nu era un ritual, ci mai degrabă un act de credinţă că Dumnezeu a aprobat alegerea Bisericii, lucru care s-a şi confirmat în Fapte 6.7-8: „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. Ştefan (unul din cei 7, n. n.) era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod.” Într-un anumit sens toţi membrii maturi ai Bisericii trebuie să fie diaconi, mai întâi în propriile lor familii, pentru că acolo se testează adevăratul nostru caracter. Familia ca celulă de bază a Bisericii şi a societăţii este atacată astăzi din toate părţile de agenţii celui rău. În Eden familia lui Adam s-a confruntat cu un singur duşman, cu şarpele cel viclean şi mincinos. Astăzi duşmanii familiei îi vânează greşelile şi n-au prea multe idei despre felul cum ar trebui să ajute familiile monoparentale, sărace, cu mulţi copii sau cu copii bolnavi. De multe ori ajutoarele se dau cu adresă specială, astfel încât reprezentanţii autorităţilor locale să pluseze la imaginea lor în campaniile electorale. Vedem că Biserica primară a identificat problema şi a dat soluţia cu curăţie de inimă, nu pentru a câştiga voturile celor ajutaţi. Biserica este sfătuită de apostolul Pavel, prin Timotei, să-şi asume reponsabilităţile în mod corect cu privire la ajutorarea văduvelor şi la un tratament duhovnicesc adecvat faţă de acestea. Astfel apostolul îi dă tânărului Timotei la 1 Tim. 5.9-16 următoarele sfaturi practice: „O văduvă, ca să fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de 60 ani, să nu fi avut decât un singur bărbat; să fie cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună. Dar pe văduvele tinere să nu le primeşti: pentru că atunci când le desparte pofta de Hristos, vor să se mărite din nou (în lume, n. n.), şi se fac vinovate de faptul că îşi calcă credinţa dintâi. Totodată, se deprind să umble fără nicio treabă din casă în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute şi iscoditoare, şi vorbesc ce nu trebuie vorbit. Vreau dar ca văduvele tinere să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor, ca să nu dea protivnicului niciun prilej de ocară, căci unele s-au şi întors să urmeze pe Satana. Dacă vreun credincios, fie bărbat, fie femeie, are văduve în familie, să le ajute, şi să nu fie împovărată cu ele Biserica, pentru ca să poată veni în ajutor celor cu adevărat văduve.” Am redat un text mai lung din prima Epistolă a lui Pavel către Timotei ca să arăt caracterul înţelept şi ireproşabil al sfaturilor pe care acest mare slujitor al lui Dumnezeu le-a dat cu privire la ajutorarea familiilor sărace din Biserică, în speţă cu privire la ajutorarea văduvelor. Vedem aici în Pavel vreo urmă de corupţie, de politică bisericească dubioasă care să i se întoarcă în ceea ce îl privea pe el cu niscai avantaje personale? Nici vorbă de aşa ceva. Astăzi se vorbeşte foarte mult despre aşa-numita campanie anti-coprupţie în România, dar cu scopuri dubioase. Şi se fac în acest domeniu controversat cheltuieli imense cu rezultate politice care pun serios la îndoială proaspăta noastră democraţie. Se vede de departe caracterul părtinitor al măreţei noastre justiţii care seamănă leit cu acel judecător nedrept din Luca 18.1-8, care nu se temea de Dumnezeu şi nu se ruşina de oameni, cu toate că până la urmă judecătorul din pildă şi-a corectat greşeala. Apostolul Pavel era nu numai un lider spiritual de mare anvergură, un întemeietor de biserici prin Cuvânt şi prin propriile sale suferinţe pentru Hristos, ci şi un om drept şi echilibrat, care împărtăşea Bisericilor şi colaboratorilor săi sfaturi de bună credinţă şi de bun simţ. El niciodată n-a putut fi acuzat cu dovezi clare că ar fi un apostol corupt sau mincinos, deşi a avut multe critici de la falşii predicatori şi de la fraţii mincinoşi. În legătură cu justiţia socială care poate apăra statutul adevăratelor familii în societate sau, dimpotrivă, le poate demola, aş vrea să dau din 2 Cronici 19.5-7 exemplul strălucit al împăratului iudeu Iosafat, care nu i-a învăţat pe oameni în cetăţile lor că judecătorii sunt intangibili şi infailibili, şi în consecinţă, nimeni n-are dreptul să le facă reproşuri. Este tactica diavolului să-i ridice pe judecători şi pe procurori deasupra legii. Iosafat „a pus judecători în toate cetăţile întărite din ţara lui Iuda, în fiecare cetate. Şi a zis judecătorilor: „Luaţi seama la ce veţi face, căci nu pentru oameni veţi rosti judecăţi; ci pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veţi rosti. Acum, frica Domnului să fie peste voi; vegheaţi asupra faptelor voastre, căci la Domnul, Dumnezeul nostru, nu este nicio nelegiuire, nici nu se are în vedere faţa oamenilor, nici nu se primesc daruri (cum ar fi o funcţie mai mare în justiţie; n. n.).” Justiţia socială în România este un fel de fata-morgana a societăţii noastre, care pare deja obosită şi mult prea resemnată înainte de vreme. Rezultatul este că circa 50% dintre românii de astăzi îşi doresc revenirea la socialism pentru că, în opinia lor, era mai bine atunci. Blamul pentru această situaţie tristă nu poate sta numai la uşa politicienilor şi a guvernanţilor noştri de după decembrie 1989, ci vina o purtăm noi cu toţii, ca popor, pentru că n-am realizat de la început ce pericole ne pândesc în noua familie europeană în care am intrat şi nu ne-am asumat bărbăteşte responsabilităţile înaintea lui Dumnezeu. Biblia declară şi ne cere să muncim, pentru patron sau pentru societate, ca pentru Dumnezeu. Mai precis în tot acest timp de aproape trei decenii schimbările au fost atât de dramatice şi imprevizibile ca efect social şi economic, încât am uitat foarte repede de acel Dumnezeu care a fost cu noi în timpurile grele din trecut şi ne-a ajutat să supravieţuim. Se pare că acum avem mereu ceva unii împotriva altora şi această gâlceavă politică pare că nu se mai termină. Să luptăm pentru democraţie şi libertate e un lucru bun şi necesar, dar ceea ce este trist e faptul că nu ştim să fim uniţi pe plan extern şi să ne apărăm ţara cu o singură voce atunci când suntem la masă cu mai-marii Europei. Creştinii ca oameni născuţi din nou şi ca membri în comunitatea creştină locală sunt chemaţi de Dumnezeu să fie uniţi în rugăciune şi, dacă e nevoie, chiar şi în post astfel încât problemele stringente ale Bisericii să-şi găsească soluţii biblice şi pline de înţelepciune care să aibă drept rezultat păstrarea unităţii spirituale şi a dragostei frăţeşti care ajută pe cei săraci, aflaţi în necazuri şi diferite nevoi. Exemplul primilor creştini din Fapte 6 este edificator în acest sens.