Ca să păstrăm credinţa într-un cuget curat, se impune cu necesitate absolută să cunoaştem cu lux de amănunte cum lucrează amăgitorul întregii lumi ca să-i înşele chiar şi pe cei aleşi. Uneori diavolul acţionează „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” prin persecutarea creştinilor (1 Pet. 5.8), iar alteori „se preface într-un înger de lumină”. Comentând acest lucru în 2 Cor. 11.15 apostolul Pavel scrie: „Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, (nu o veste bună, ci una rea; n. n.) pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” (2 Cor. 11.4) Îmi propun ca în acest capitol, cu mai multe secţiuni, să cercetăm, cu ajutorul Scripturii şi al Duhului Sfânt, ce înseamnă această trilogie satanică: un alt Isus, un alt duh şi o altă Evanghelie. Acest lucru mi se pare cu atât mai important cu cât vedeţi că suntem în vremea din urmă, pentru care Domnul Isus ne-a avertizat şi a zis ucenicilor Săi: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!”. Şi vor înşela pe mulţi.” (Mat. 24.4b-5) Acest semnal de alarmă nu este valabil numai pentru creştinii evrei, primii destinatari ai Evangheliei după Matei, ci şi pentru cei din România şi din alte ţări ale lumii întregi. Aşa cum proprietarul acelui teren agricol, despre care vorbeşte pilda semănătorului în Matei 13, n-a fost atent şi nu şi-a păzit terenul în timpul nopţii, iar un vrăjmaş anonim (dar noi ştim prea bine cine este acesta; n. n.) şi-a semănat neghina lui, aşa se întâmplă şi astăzi cu „ogorul” creştinismului. De aceea, dragii mei cititori, să veghem zi şi noapte ca nu cumva această „neghină” să ajungă şi-n inimile noastre, pentru că apostolul Ioan, deşi este supranumit şi apostoluil iubirii, ne spune în 2 Ioan v. 7-11: „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în invăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă (în casa voastră sau în Casa Domnului; n. n.) şi să nu-i ziceţi „Bun venit!”. Căci cine-i zice „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele.” Faţă de cele de mai sus întrebarea mea este: dacă atunci, în vremea lui Ioan, erau „mulţi amăgitori”, oare în vremea noastră sunt mai puţini? Doresc cu ajutorul Domnului ca acest răspuns să-l primiţi în secţiunile ce urmează, dintre care prima este:

                                                            DENATURAREA EVANGHELIEI

Cea mai veche denaturare a Evangheliei a avut loc în Bisericile Galatiei, potrivit Epistolei apostolului Pavel către Galateni. În capitolul 1:6-9, Pavel îi mustră pe cei ce abandonează Evanghelia lui Hristos pentru „o altă Evanghelie”. Aceşti „fraţi mincinoşi” din 2:4 susţineau o doctrină iudaică potrivit căreia creştinii dintre neamuri nu erau cu adevărat mântuiţi, decât dacă ţineau şi Legea lui Moise, cu ritualul circumciderii. Această erezie a fost combătută în primul Congres al Bisericii Primare din Ierusalim de către Pavel şi Barnaba, Petru şi Iacov, probabil fratele Domnului. Apostolii n-au fost de acord cu ideea că omul este mântuit parţial prin credinţă şi parţial prin ţinerea Legii. Poruncile lui Hristos nu erau mai puţin însemnate decât Legea lui Moise. Mântuitorul a zis: „am venit nu să desfiinţez, ci să împlinesc Legea” (Mat. 5.17) O altă concepţie greşită susţinută de anumiţi învăţători falşi este că Legea a fost răstignită pe cruce. În Efeseni 2.14-16 citim: „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.” În Templul evreiesc era un zid care separa „curtea Neamurilor” de restul clădirii. Pe acest perete era un semn de avertizare că orice persoană dintre neevrei care trece dincolo va fi omorâtă. Isus Hristos a dărâmat acest zid prin moartea Sa pe cruce. Prin El, acum, este unitate între evrei şi Neamuri în Biserică. Învăţătorii mincinoşi vestesc „un alt Isus” şi prin aceasta denaturează Evanghelia. Potrivit acestor erezii nimicitoare Isus nu este capabil să ne mântuiască, deoarece dreptul la viaţă veşnică este câştigat prin ţinerea poruncilor şi prin respectarea Legii. Se practică astfel un amestec fatal de har şi fapte, confundându-se justificarea cu sfinţirea. În anumite confesiuni religioase, pornindu-se de la originea divină a omului, datorită faptului că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se consideră că omul nu este obiectul mâniei lui Dumnezeu pentru că El este, chipurile, divin. În Galateni 1.6-7 apostolul Pavel îşi previne cititorii în faţa acestor învăţături false: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt unii care vă tulbură şi vor să strice Evanghelia lui Hristos.” Isus Hristos a făcut ceea ce noi, păcătoşii, nu am fi putut face niciodată nici pentru noi înşine: a trăit întreaga viaţă în totală supunere faţă de Dumnezeu. Apoi Şi-a oferit viaţa fără de păcat, lăsându-Se răstignit pe cruce pentru ispăşirea păcatelor noastre. Aceasta este adevărata Evanghelie descoperită nouă prin Biblie. Este evidentă incompatibilitatea dintre învăţăturile ereticilor cu privire la mântuirea prin fapte şi Evanghelia creştină a harului. Este necesar să descoperim deosebirile fundamentale dintre îndreptăţire, sfinţire şi glorificare. Pavel a văzut că Scripturile ne învaţă limpede că cel ce se încrede în Hristos primeşte mântuirea. Dacă însă pe parcursul vieţii sale amestecă credinţa cu respectarea Legii nu face altceva decât să respingă crucea lui Hristos. Credinţa parţială în Hristos este însăşi esenţa necredinţei. Unicele două opţiuni sunt: fie să păzim absolut toate poruncile, fie să acceptăm darul fără plată al harului prin jertfa de pe cruce. În primul caz e ca şi cum ai pretinde că trebuie să termini lucrarea lui Hristos tu însuţi prin respectarea Legii. În strânsă legătură cu lucrarea mântuirii pentru cele trei etape, trecut (îndreptăţire), prezent (sfinţire) şi viitor (glorificare), sunt alte trei categorii teologice: ispăşirea, naşterea din nou şi înfierea. Pentru ispăşire dau doar trei texte din Noul Testament, aşa după cum urmează: 1. „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.” (Rom. 3.25); 2. „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2.2); 3. „Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4.10) Ispăşirea este actul divin prin care se asigură îndepărtarea întinăciunilor şi a înstrăinării cu care păcatul ne-a murdărit conştiinţa. Acest lucru s-a petrecut la cruce unde Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a plătit cu sângele Său pentru vina tuturor păcatelor noastre. Naşterea din nou apare, printre alte texte biblice, şi în Matei 19.28 şi Tit 3.5, şi are ca rezultat fiinţa cea nouă născută din Cuvântul Evangheliei prin credinţă şi prin Duhul Sfânt. Naşterea din nou este actul regenerator al harului divin, prin care ni se însuflă principiul vieţii noi în Hristos. Pavel scrie următoarele în 2 Cor. 5.17: „Căci dacă este cineva în Hristos este o făptură sau o creaţie nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Toate formele de sacramentalism atribuie reînoirea botezului în apă, ca şi cum sângele lui Hristos s-ar găsi în apă. Îndreptăţirea este actul legal sau justiţiar al lui Dumnezeu prin care îl declară drept pe păcătos, pe baza desăvârşitei dreptăţi a lui Isus Hristos. Îndreptăţirea trebuie delimitată de sfinţire pentru a nu se confunda una cu cealaltă aşa cum fac, din păcate, Biserica Romano-Catolică, Adventismul de Ziua a Şaptea, Mormonii, şi alţii. Îndreptăţirea conduce întotdeauna spre sfinţire, dar nu este valabilă şi reciproca, adică sfinţirea să ne conducă spre îndreptăţire, aşa cum susţin vestitorii evangheliei denaturate. Îndreptăţirea se referă la comuniunea noastră cu Dumnezeu şi la starea cea dreaptă înaintea Lui. Comuniunea adevărată s-a pierdut în Eden, (Geneza 3) prin păcat, din cauza următoarelor consecinţe tragice: vina, condamnarea şi despărţirea. Aşadar, îndreptăţirea este actul de restabilire a comuniunii sau legăturii cu Dumnezeu. Dacă citim cu atenţie Romani 8.29-39, aflăm ce propovăduieşte Pavel cu privire la problema mântuirii şi cum s-au restabilit, prin îndreptăţire, cele trei aspecte ale comuniunii cu Dumnezeu: a. Ştergerea vinei pentru totdeauna prin asumarea dreptăţii lui Hristos, a supunerii Lui (vezi Rom. 8.33) „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” b. Suprimarea condamnării pentru totdeauna prin darul iertării (Rom. 8.34) „Cine-i va osândi?” c. Înlăturarea definitivă a despărţirii de Dumnezeu prin restabilirea comuniunii personale cu El. „Cine ne va despărţi pe noi~&?"_~ (Rom. 8.35) Temeiul pozitiv al îndreptăţirii noastre îl constituie alegerea hotărâtă a lui Dumnezeu, aşa cum reiese clar din Ioan 1.12-13, Fapte 13.48, Romani 9.16, sau 8.30. Aşa cum s-a mai spus până acum, temeiul îndreptăţirii noastre prin har îl constituie viaţa lui Isus, trăită în desăvârşită supunere, moartea şi învierea Sa glorioasă. Este absolut imposibil ca faptele noastre să constituie baza îndreptăţirii pentru a dobândi mântuirea, deoarece prin puteri personale nu putem respecta Legea întru-totul. Biblia spune că cel ce calcă o singură poruncă este vinovat de încălcarea întregii Legi. Aşa s-a întîmplat şi în grădina Edenului cu Adam şi Eva, un singur păcat i-a scos din Raiul lui Dumnezeu. Învăţătorii falşi sunt, de obicei, şi nişte versetari, adică cititori selectivi ai Bibliei, care nu folosesc contextul adecvat al unui verset. Pentru aceşti semănători de învăţături stricăcioase textul devine un pretext pentru a induce în Biserică lucruri care nu se potrivesc deloc cu Cuvântul lui Dumnezeu. În Romani şi Galateni, apostolul Pavel demonstrează din punct de vedere istoric, teologic şi practic că dreptatea justificatoare a lui Dumnezeu nu este rezultatul supunerii noastre faţă de Lege şi nici performanţa rezultată din păzirea poruncilor, ci este darul lui Dumnezeu aşa cum găsim scris în Filipeni 3.9 „Şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” şi Efeseni 2.4-9: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” În ce priveşte înfierea şi adoptarea noastră în familia lui Dumnezeu, păcătoşii îndreptăţiţi sunt primiţi în virtutea împlinirii de către Hristos a rolului de Fiu mesianic. În cadrul acestei legături filiale, Dumnezeu acordă copiilor Săi binecuvântările şi răspunderile inerente poziţiei în care se află de fii şi fiice. Sunt trei etape ale acestui proces: 1. Starea prezentă la convertire (Rom. 8.14-15; Efeseni 1.5-6; 3.26; 4.5-7); 2. Răscumpărarea finală a trupurilor celor sfinţi la a doua venire a lui Hristos; 3. Manifestarea publică a stării de fiu în faţa lumii şi instalarea noastră ca moştenitori ai noului pământ şi ai noului cer (Rom. 8.19-21; 1 Ioan 3.1-2). Dacă păcătuim, comuniunea noastră cu Dumnezeu se întrerupe şi trebuie să intervină de urgenţă mărturisirea şi pocăinţa în rugăciune pentru situaţia respectivă: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” Dumnezeu ne iartă şi rămânem astfel membri ai familiei Lui, cu toate datoriile, privilegiile şi drepturile copiilor Lui. Sfinţirea este lucrarea progresivă a Duhului Sfânt în noi, prin care suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu şi lucrarea Lui, şi în acelaşi timp, faţă de lume ea este separarea noastră de orice poftă şi păcat. Aşadar, nu faptele bune îl fac pe om drept înaintea lui Dumnezeu, ci omul drept în ochii lui Dumnezeu face fapte bune pentru care va primi sus în ceruri o răsplată de la Domnul Isus. Cuvântul ne arată că Dumnezeu pregăteşte faptele bune nu pentru cei fără credinţă în Domnul Isus, ci pentru cei care au această credinţă. Două lucruri s-ar putea desprinde de aici şi anume, faptul că lauda nu este a omului, ci a Domnului, iar pentru cei care fac fapte bune ca să-L câştige pe Dumnezeu de partea lor, dragostea lui Dumnezeu din jertfa de la Golgota nu se mai vede. Există doar o competiţie între Dumnezeu şi om, omul nemântuit fiind ignorant cu privire la caracterul lui Dumnezeu care este dragoste. Aşa cum am arătat mai sus, promotorii evangheliei false prezintă un plan de mântuire bazat pe faptele noastre bune. Ei nu înţeleg naşterea din nou, îndreptăţirea şi înfierea. Ei pretind că Isus a murit doar pentru a ne răscumpăra din păcatul strămoşesc, făcând astfel posibilă intrarea harului în viaţa noastră. Prin acest har devenim tot mai sfinţi, iar la urmă Dumnezeu va decide dacă ne primeşte sau ne respinge. Nu găsim loc aici, după cum vedeţi, pentru siguranţa iertării păcatelor, pentru siguranţa mântuirii. Nu vă aduceţi aminte ce scrie apostolul Ioan în 1 Ioan 5.11-13 în această privinţă: „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică (la timpul prezent; n. n.).” Cu privire la această idee, potrivit căreia omul trudeşte zilnic la desăvârşirea vieţii lui, vreau să vă spun că Dumnezeu nu poate schimba peste noapte condiţiile desăvârşirii din pricina caracterului Său sfânt şi a justiţiei divine. El ne spune: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Mat. 5.48) Pe de altă parte, apostolul Pavel ne lămureşte foarte clar în Romani 3.20 şi 23 când ne spune: „De aceea nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului... Căci toţi au păcătuit şi sunt (în continuare; n. n.) lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Mântuirea lui Dumnezeu este atât dar, cât şi datorie. În Scriptură, îndemnurile cu privire la viaţa creştină practică vin imediat după pasajele despre îndreptăţire. Să nu uităm că sfinţirea este rezultatul faptului că Îl avem în noi pe Hristos, pe Duhul Sfânt cel suveran care ne mişcă şi ne transformă după cum scrie în 2 Corinteni 3.18: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Noi credem că omul este mântuit numai prin credinţă, dar nu printr-o credinţă care rămâne de una singură. Prin înoirea minţii noastre avem datoria de a lucra la sfinţirea noastră, neuitând nicio clipă că „Dumnezeu este Acela care lucrează în noi şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” (Filipeni 2.12-13) Exemplul personal al apostolului Pavel sună aşa: „Iată la ce lucrez eu şi mă lupt potrivit lucrării Lui, care lucrează cu putere în mine.” (Col. 1.29) Sfinţirea este poziţională şi instantanee (1 Cor. 6.11) pentru trecut, progresivă în prezent (1 Pet. 15-16) şi pentru viitor completă şi desăvârşită (1 Ioan 3.2). Sfinţirea mai este descrisă ca o dezbrăcare de omul cel vechi şi o îmbrăcare în omul cel nou, aşa cum găsim scris în Efeseni 4.20-24: „Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; dacă cel puţin L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” Cu alte cuvinte, sfinţirea produsă în natura omului este schimbarea şi transformarea făcută de Duhul Sfânt. Unul dintre principiile fundamentale ale vieţii creştine este acela conform căruia poziţia determină practica. Dacă suntem cu adevărat îndreptăţiţi şi născuţi din nou, vor exista dovezi ale faptelor bune în viaţa noastră, ca urmare a legăturii organice inseparabile dintre îndreptăţire şi sfinţire. Deoarece există membri falşi în cadrul Bisericii şi creştini care neglijează creşterea lor spirituală, Dumnezeu ne pune uneori la încercare şi ne cere să ne testăm noi înşine prin anumite texte din Scriptură. „Căutaţi să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră.” (2 Pet. 1.10) „Pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă, puneţi-vă la încercare pe voi înşivă. Nu recunoaşteţi voi că Isus este în voi?” (2 Cor. 13,5) Aceste pasaje vizează voinţa noastră. Există teologi creştini care pe baza textelor de mai sus, la care se mai adaugă şi altele, postulează ideea destul de răspândită, mai ales printre creştinii legalişti, potrivit căreia un copil al lui Dumnezeu îşi poate pierde mântuirea în anumite condiţii. Pentru a înţelege cum stau lucrurile în realitate, Scriptura ne învaţă despre două grupuri de oameni reprezentaţi, în pilda semănătorului, prin grâu şi neghină. Adevăraţii credincioşi răspund cum se cuvine la porunci şi avertismente precum reiese din 2 Tim. 3.16-17: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” O cu totul altă semnificaţie spirituală are în aceeaşi pildă „neghina” semănată în timpul nopţii de către un vrăjmaş. Neghina, deci, se referă la acei falşi credincioşi care nu primesc Cuvântul (ca Iuda vânzătorul; n. n.), apoi se poticnesc şi cad treptat sau deodată. Vă rog să citiţi cu atenţie Ioan 6.60-66: „Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi (neghina; n. n.) care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă.” Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea mulţi dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.” Prin expresia „vorbirea aceasta este prea de tot... ” falşii ucenici se dau singuri de gol înaintea Domnului Isus Hristos. Ei sugerează într-un fel că şi până atunci Isus a mai greşit câte ceva înaintea lor, dar ei L-au tolerat. Avertismentele şi poveţele care se dau în Biserică sunt mijloace prin care Dumnezeu ne ajută să respingem evanghelia falsă sau denaturată şi să păstrăm credinţa adevărată, înaintând zi de zi în procesul de sfinţire până la venirea Domnului Isus Hristos.