„Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine-l întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.” (Iacov 5.19-20) În drumul său spre Ţara făgăduită, poporul Israel s-a rătăcit prin pustiu timp de 40 de ani, din cauza păcatului neascultării. Profetul Iona a fost trimis de Dumnezeu la Ninive să vestească pedeapsa, care va veni peste cetate după 40 de zile. Dar încăpăţânarea şi prejudecăţile rasiale şi religioase l-au împiedicat pe profet să ajungă din prima călătorie la ţintă. Iona a ales astfel să se îndrepte spre Tars, din Spania, exact în direcţia opusă. Abia după mai multe peripeţii, prin care Dumnezeu l-a salvat din mare, Iona a ajuns în Asiria, la Ninive şi a reuşit să transmită mesajul lui Dumnezeu pentru acei păgâni. Unii spun că Iona îl reprezintă, în miniatură, pe poporul Israel, răzvrătit şi neascultător, care prin idolatrie s-a rătăcit deseori de la calea adevărului. Dumnezeu, însă, în dragostea Lui mare l-a recuperat şi i-a mai dat de atâtea ori prin veacuri o nouă şansă. Expresia supremă a intervenţiei lui Dumnezeu în istoria poporului Israel este întruparea Fiului Său, pe care ei au refuzat, ca naţiune, să-L primească şi, ca să se dezvinovăţească I-au cerut un semn. Domnul Isus le-a răspuns: „Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a fost un semn pentru niniviteni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta.” (Luca 11.29b-30) Cei rătăciţi de la adevăr sunt toţi oamenii care, într-o lume desacralizată, se leapădă de credinţa în Dumnezeu şi-L resping pe Isus Hristos. În lumea noastră a venit din ceruri, acum două mii de ani, Păstorul cel bun să caute oaia pierdută. Cei rătăciţi sunt oaia pierdută. A venit mai întâi la evrei, dar aceştia L-au respins răstignindu-L pe cruce. Dar după trei zile El a înviat dintre cei morţi şi S-a arătat ucenicilor Săi, ca să le consolideze credinţa în înviere. După 40 de zile de la înviere, Isus S-a înălţat în gloria Sa eternă la dreapta Tatălui ceresc. De acolo a trimis în ziua Cincizecimii promisiunea Tatălui, Duhul Sfânt, peste primii membri ai Bisericii Sale. De atunci, Biserica Sa a crescut şi s-a răspândit mai întâi spre vestul Europei, apoi în lumea întreagă. În pilda grăuntelui de muştar Mântuitorul vorbeşte despre principiul creşterii treptate a Bisericii până când „cea mai mică dintre toate seminţele” creşte, creşte şi ajunge „mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.” (Mat. 13.32) Aceste „cuiburi” ale păsărilor cerului nu reprezintă altceva decât duhurile rele care vin sub forma unor „îngeri de lumină” care să-i rătăcească pe cei neveghetori de la calea adevărului. Cum reacţionează Biserica la această provocare? Uneori ea a dat un răspuns necorespunzător dovedind prin această atitudine că nu este conştientă de atacurile spirituale la care este supusă de către cel rău prin agenţii săi: „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus, pe care noi nu L-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” (2 Cor. 11.4) Un mormon sau un martor al lui Iehova vorbesc cu căldură despre credinţa lor în Isus. Dar dacă îi ascultăm cu atenţie, vom constata următoarele: „Isus” despre care vorbesc martorii lui Iehova este de fapt arhanghelul Mihail, iar „Isus” al mormonilor este unul dintre zeii cei mulţi cu chip omenesc. De asemenea, „Hristos” al ştiinţei creştine este o „idee divină”. Aceştia nu sunt persoana lui Isus Hristos din Biblie şi credinţa în ei nu aduce mântuirea, cum n-o aduce nici credinţa în Buda, Mahomed sau Krishna. Tot în 2 Cor. 11.13-15 ni se spune că falşii hristoşi, duhuri sau evanghelii, sunt predicate de falşii apostoli. Nu vă lăsaţi înşelaţi de falsa spiritualitate a unor astfel de conducători, deoarece Satan, pe care îl slujesc ei se preface uneori în înger de lumină. Apostolul Pavel ne avertizează asupra acestui lucru în Galateni 1.8: „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă vestească o altă evanghelie, deosebită de cea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema.” În astfel de cazuri limbajul este extrem de important, iar creştinul trebuie „să cerceteze toate lucrurile”. (1 Tes. 5.21) Când vrem să întoarcem pe cineva din calea rătăcirii sale doctrinare trebuie să venim în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi să ne clarificăm motivele pentru care dorim acest lucru. Cunoştinţa biblică este o armă de folos în această luptă temerară, dar pe de altă parte Scriptura ne spune că ea îl predispune pe om la mândrie (1 Cor. 8.1). Preocuparea noastră de bază nu trebuie să fie câştigarea disputei teologice, ci câştigarea unui suflet spre slava lui Dumnezeu. Un creştin arogant şi neiubitor poate face mai mult rău decât bine. Numai iubirea împreună cu cunoaşterea temeinică a Scripturii vor produce o impresie puternică asupra celui abătut din calea adevărului. Nu degeaba a scris Pavel în Galateni 6.1 următorul sfat pentru cei duhovniceşti: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhohniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” Conversaţia cu cel căzut de pe calea adevărului trebuie centrată pe persoana şi lucrarea lui Hristos. În toate cazurile în care suntem implicaţi pentru recuperarea celor căzuţi, care mai pot primi har de la Dumnezeu pentru pocăinţă, este bine să spunem cu claritate că omul nu este Dumnezeu şi nici parte a lui Dumnezeu: „Fiul omului, spune voievodului Tirului: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Pentru că ţi s-a îngâmfat inima şi ai zis: „Eu sunt Dumnezeu, şi şed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor”, măcar că nu eşti decât om şi nu eşti Dumnezeu, măcar că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu.”” (Ez. 28.2) Deşi a fost creat să fie ca Dumnezeu (Gen. 1.26-27), după ce s-a abătut de la legea Creatorului a decăzut din starea sa originară şi a devenit rău şi egoist, incorigibil prin el însuşi (Rom. 5.12; Ier. 17.9). Exigenţele Legii lui Dumnezeu sunt atât de înalte şi omul este atât de păcătos încât a devenit complet incapabil să se ridice singur la o asemenea înălţime spirituală şi să se mântuiască singur (Iac. 2.10; Rom. 3.13-20). Aşadar mântuirea este un dar al harului divin, este în întregime lucrarea Lui, pentru ca El, Dumnezeu, să primească toată slava în vecii vecilor (Rom. 3.23-24; Ef. 2.8-9). Este sigur un lucru şi anume că, evanghelizarea şi ridicarea celui căzut de pe calea adevărului este o veritabilă încercare pentru orice creştin şi nu există niciun caz atât de disperat care să nu fie abordabil de către un lucrător perseverent şi înarmat cu cunoaşterea Bibliei, aşa cum scrie la 1 Petru 3.15: „Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Isus ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă.” La sfârşitul Epistolei lui Iuda, fratele Domnului Isus, găsim scrise nişte cuvinte puternice care seamănă cu un ordin dat de un comandant de armată pe timp de război: „Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne.” (versetele 22 şi 23) Cineva spunea că nicio armată nu-şi împuşcă răniţii de război care cad pe câmpul de luptă. Dacă este posibil, aceştia sunt luaţi şi duşi la cel mai apropiat spital militar sau la cel mai apropiat punct de prim-ajutor. Pentru aceasta, însă, cei ce lucrează în domeniu trebuie să fie în alertă tot timpul şi să fie înzestraţi mai dinainte cu toate instrumentele şi medicamentele necesare, aşa cum a procedat „Samariteanul milostiv” din binecunoscuta pildă a Domnului Isus Hristos. Ridicându-se împotriva învăţătorilor falşi din Biserică, pe care îi condamnă în mod foarte clar, apostolul Iuda îşi îndeamnă cititorii să lupte pentru credinţă. După ce citează câteva exemple din istoria Vechiului Testament pentru a dovedi cele spuse, scriitorul epistolei se gândeşte la cei care sunt victimele nefericite ale acelor învăţători mincinoşi şi dă nişte sfaturi utile pentru fiecare caz individual: pe unii mustraţi-i dacă se despart de voi ca să devină mai sfinţi; altora arătaţi-le mila şi dragostea la care au dreptul pentru că au fost manipulaţi cu uşurinţă de acei „lupi răpitori”; pe alţii smulgeţi-i din focul iadului ca nişte pompieri spirituali, ştiind că nu contează nimic altceva decât mântuirea persoanei respective, dar în acest din urmă caz salvatorul trebuie să fie atent şi la sine însuşi ca nu cumva flăcările pasiunilor păcătoase să-l cuprindă şi pe el. Dacă unii au ajuns prea departe în nelegiuirea şi-n tăgăduirea Hristosului lui Dumnezeu şi nu mai primesc har de la Dumnezeu pentru pocăinţă, ei împlinesc în acest fel precizările din Evrei 6.4-6: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” Să luăm seama dar, ca nu cumva, în timp ce ne luptăm să-i salvăm pe alţii, şi anume pe cei căzuţi din calea adevărului, să ajungem noi înşine întinaţi de păcatele lor. Preotul din Vechiul Testament trebuia să-şi păstreze hainele curate, iar credinciosul din Noul Testament trebuie să se păstreze neîntinat de lume (vezi Iacov 1.27). În concluzie, o condamnare teribilă îi aşteaptă pe cei care-L resping pe Hristos şi propovăduiesc minciunile Satanei. Pe unii s-ar putea să-i salvăm cu ajutorul lui Dumnezeu, dar alţii nu pot fi decât obiectul compătimirii noastre sincere.