Cineva spunea că, atunci când Dumnezeu vrea să-l pedepsească pe cineva, îl lasă să devină martor al lui Iehova. În perioada regimului comunist, în România, martorilor lui Iehova nu li s-a dat aprobare să funcţioneze oficial. Aceşti practicanţi religioşi, plini de zel pentru idei pe care cu greu le poţi numi creştine, au ieşit în faţă în mod oficial imediat după Revoluţia din decembrie 1989. Creştinismul neo-protestant din ţara noastră a întâmpinat numeroşi duşmani în regimurile politice de dinaintea lui 1989, care proveneau din exteriorul Bisericilor. Nu există pagube mai mari pentru unitatea Bisericilor ca efectul devastator pe care îl pot avea învăţăturile străine de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste învături nebiblice sunt „erezii nimicitoare”, deoarece otrăvesc şi distrug credinţa în Dumnezeu a adevăraţilor creştini. În libertate şi democraţie este mai dificil să se recurgă la petiţii pentru restricţionarea acestor învăţători anti-creştini. Libertatea religioasă - nu-i aşa? - este pentru toată lumea. E garantată de Constituţia României şi ar trebui să fie apărată de toate instituţiile aşa-numitului stat de drept. Să ascultăm în continuare mărturisirea sinceră pe care ne-o face la începutul scurtei sale epistole soborniceşti apostolul Iuda, robul lui Isus Hristos: „Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda v. 3) Ceea ce face ca un popor să reziste la vitregiile istoriei este credinţa în Dumnezeu şi aplicarea normelor şi principiilor ei în viaţa de fiecare zi. A lupta pentru credinţa sfinţilor înseamnă mai întâi să trăieşti în sfinţenie şi să te bucuri de sprijinul şi aprobarea lui Dumnezeu, care ne-a dat această credinţă. Diavolul, prin agenţii lui spirituali şi umani, este falsificatorul-şef al credinţei sfinţilor. În această lume de astăzi se vorbeşte nu de puterea adevărului biblic, ci de puterea majorităţii politice stabilită prin vot democratic. Am arătat într-un capitol anterior că în Fapte 15 se vede triumful alegerii corecte a Bisericii Primare între har şi Lege. Dar în fruntea acestei acţiuni salvatoare şi de separare vremelnică a creştinismului de iudaism se afla Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În vremea din urmă, numită şi „vremea lepădării de credinţa biblică” taina fărădelegii va cuprinde printr-o acţiune globală întreaga omenire, pe cele trei planuri binecunoscute din istoria ei mai veche, dar şi mai recentă: religios, politic şi economic. Ordinea acestora o puteţi stabili şi dvs. fără să afectaţi sensul prezentelor afirmaţii. Refuzându-L pe conducătorul nevăzut care este Dumnezeul triunic, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lumea întreagă va avea un conducător vizibil, genial şi ales pentru a satisface planul îngăduit de Dumnezeu pentru trinitatea satanică, şi anume: diavolul, anticristul şi prorocul mincinos. În 2 Tesaloniceni 2.9-12 apostolul Pavel scrie Bisericii din Tesalonic următoarele lucruri profetice, care încă îşi mai aşteaptă împlinirea grabnică: „Arătarea lui (a Anticristului; n. n.) se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărată ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” „Dragostea adevărată” care ne aduce mântuirea este Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cei ce rămân pe calea pierzării Îl vor fi respins pe adevăratul Mântuitor, ca să facă loc în inima lor minciunii lui Anticrist, care se va da, la un moment dat, drept dumnezeu şi va cere închinare din partea lui Israel şi a întregii lumi. El va acţiona cu toate „amăgirile nelegiuirii” şi va căuta să-i înşele chiar şi pe aleşii lui Dumnezeu din Israel. În această expresie „amăgirile nelegiuirii” intră toţi profeţii şi învăţătorii mincinoşi ai tuturor religiilor false care nu cred în Isus Hristos sau Îl umanizează în aşa grad încât divinitatea Sa dispare. Orice dictatură din istoria trecută a lumii a avut echipa sa de ideologi, care l-au preamărit pe un anume dictator până i-au adus închinare (bineînţeles, una falsă şi pedepsită ulterior de Dumnezeul cel adevărat care este Tatăl Domnului Isus Hristos). În acest punct vreau să introduc erezia martorilor lui Iehova, pentru a întocmi o primă listă cu negările pe care le-au instrumentat din 1852, când organizaţia era condusă de Charles T. Russel şi de cei care au urmat după moartea acestuia, până în zilele noastre. Vă rog să notaţi pe orizontală aceste negări care se potrivesc ca o mănuşă propagandei uriaşe pe care spiritul lui Anticrist o desfăşoară şi astăzi în lume, chiar dacă personajul principal încă n-a apărut pe scenă: 1. Negarea Trinităţii; 2. Negarea divinităţii lui Hristos (în viziunea Ariană); 3. Negarea caracterului de persoană al Duhului Sfânt (văzut totuşi ca o „forţă activă a lui Dumnezeu”); 4. Negarea nemuririi sufletului omenesc; 5. Negarea viziunii biblice a răstignirii (moartea lui Hristos este considerată de către martori drept moartea unui om perfect, ea fiind urmată de o „răscumpărare corespunzătoare”); Hristos este mijlocitor doar pentru cei 144.000. 6. Negarea învierii în trup a lui Hristos (martorii învaţă că El a înviat ca o Fiinţă spirituală asemănătoare arhanghelului Mihail, dar care şi-a materializat trupul în diferite ocazii cu scopul de a fi văzut de ucenicii Săi); 7. Negarea mântuirii doar prin credinţa în Hristos, susţinându-se faptul că sunt două categorii de mântuiţi: 144000 care sunt în cer şi o altă mare mulţime în paradisul pământesc; 8. Negarea mântuirii în afara acestei organizaţii, deci organizaţia a luat deja locul care i Se cuvine doar lui Hristos; 9. Negarea experienţei numită „naşterea din nou” a fiecărui om, ei o rezervă doar celor 144000; 10. Negarea pedepsei veşnice pentru cel pierdut, pretinzând anihilarea acestuia; 11. Negarea întoarcerii vizibile (în trup) a lui Isus Hristos, probabil ca nu cumva să deranjeze ultima împărăţie mondială a lui Anticrist. Mai sunt şi alte doctrine caracteristice martorilor lui Iehova: 1. Biblia nu poate fi înţeleasă în afara Societăţii Martorilor; 2. Martorii resping transfuzia de sânge. În cazul în care cineva acceptă o astfel de transfuzie acest lucru va avea ca rezultat moartea sa veşnică; 3. Martorii refuză serviciul şi jurământul militar, precum şi salutul ostăşesc în faţa steagului naţional, considerându-se un fel de idolatrie asemenea acte. În România regimului comunist astfel de tineri erau aruncaţi în închisoare. 4. Sunt respinse marile sărbători ale creştinismului considerate a fi de sorginte păgână: Crăciunul şi Paştele. Martorii lui Iehova definesc în mod greşit Sfânta Treime. Pentru noi, deşi cuvântul trinitate nu se găseşte în mod explicit în Biblie, el exprimă doctrina unităţii lui Dumnezeu: un singur Dumnezeu în trei Persoane - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Rezultă de aici că Tatăl este o Persoană divină distinctă, distinctă de Fiul şi de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este de asemenea o Persoană divină distinctă. În încercarea de a susţine teologia unitariană, martorii lui Iehova, prin „Turnul de veghe” au deformat definiţia biblică a Trinităţii astfel încât încercarea de a dovedi falsă această definiţie să pară credibilă. Ei au vorbit mai multe decenii în şir despre trei Dumnezei într-un singur Dumnezeu, sau despre trei Persoane într-o singură Persoană. În aceste condiţii ei pun următoarele întrebări: „Cui i s-a rugat Isus în Ghetsimani? Lui însuşi?” Martorii lui Iehova ignoră cu desăvârşire afirmaţiile din crezul creştin: „Noi ne închinăm unui Dumnezeu în Trinitate şi Trinităţii în Unitate. Nu trebuie să confundăm nici Persoanele, nici împărţirea substanţei pentru că una este Persoana Tatălui, alta a Fiului, alta a Duhului Sfânt. Aşa că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu.” Răspunsul pe care îl putem da martorilor lui Iehova cu privire la faptul că expresia „Trinitate” nu se găseşte este următorul: nici cuvintele „mileniu”, „teocraţie” şi „extaz” nu se găsesc în Biblie şi totuşi ei le folosesc fără probleme. Dumnezeu este o fiinţă infinită, iar omul, în calitate de creatură mărginită şi păcătoasă, nu poate înţelege perfecţiunea infinită a Dumnezeului Bibliei care a creat universul văzut şi nevăzut. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Rom. 11.33) Odată cu venirea lui Isus şi cu scrierea Noului Testament Dumnezeu descoperă cu claritate pluralitatea Persoanelor din Sfânta Treime. În primele patru secole ale erei creştine au crescut controversele asupra Persoanei lui Hristos. Gnosticii acelor vremuri nu au văzut că Dumnezeu, care este neprihănit şi sfânt, ar avea vreun contact real cu materia pe care ei o vedeau rea şi impură. Dilema unor părinţi ai Bisericii era că nu-şi puteau imagina cum Isus Hristos, care este Dumnezeu sfânt a luat un trup de carne pe care ei îl considerau decăzut. Aceasta a fost şi discuţia tratată de apostolul Ioan în prima sa Epistolă. El a afirmat că a nega faptul istoric „că Isus Hristos a venit în trup” este de la Anticrist (1 Ioan 4.1-3). Doctrina Trinităţii a fost crezută de Biserică în timpul apostolilor. Se ştie că o doctrină este rareori definită cu precizie până în momentul când apar anumite erori ce-i forţează definirea ei precisă. Această definire a ceea ce Biserica deja crezuse cu privire la Trinitate a fost ceea ce au îndeplinit Consiliul de la Niceea şi Constantinopol. Să urmărim în continuare câteva dovezi ale Trinităţii. În lumina Noului Testament, noi privim înapoi în Vechiul Testament şi vedem numeroase dovezi biblice care indică o pluralitate a persoanelor într-un unic Dumnezeu, aşa după cum cuvântul „familie” indică unitatea dintre soţ, soţie şi copii. De-a lungul Vechiului Testament nu erau suficiente dovezi pentru a ajunge la o doctrină trinitariană aşa cum o avem astăzi. În Geneza 1.26 Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul Nostru”. Martorii spun mereu că Dumnezeu vorbeşte Cuvântului (Isus sau Arhanghelul Mihai în doctrina lor) când El spune: „să facem... ”, dar Geneza 5.1-3 indică această imagine ca imaginea unui Dumnezeu unic. Să mai notăm faptul că expresia „imagine” este rostită (sau scrisă) la singular. Isaia 6 ne oferă un pasaj fascinant care conţine o altă evidenţă a Vechiului Testament cu privire la Trinitate: „În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.” Cum era Domnul pe care L-a văzut Isaia? Ne spune versetul 5: „... ochii mei L-au văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor.” Ioan 1.18 ne spune că „niciun om n-a văzut pe Dumnezeu vreodată (sugerând pe Tatăl; n. n.); singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Care este, prin urmare, înţelesul acestui pasaj cu privire la Trinitate? Dacă trebuie să potrivim textul din Isaia 6 cu Ioan 12:37-41 este clar că Domnul văzut de Isaia este Isus: „Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El, ca să se împlinească vorba, pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui, şi a vorbit despre El.” În versetul 8 profetul relatează auzirea vocii Domnului, spunând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Se vede cum pronumele singular „El” face loc pronumelui „Noi” la plural. În vers. 9 Isaia redă „vocea Domnului”, care în mod evident se referă la Duhul Sfânt. Cu toate că Tatăl nu este identificat ca una dintre Persoanele din viziunea lui Isaia, Fiul şi Duhul Sfânt sunt identificate în mod clar. În acest text din Isaia 6 cele două Persoane din Sfânta Treime, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt numite Dumnezeu chiar în Vechiul Testament. Un text tot din Isaia, 40.1-14, se referă din nou la pluralitatea Persoanelor Sfintei Treimi într-un Dumnezeu unic. Astfel Isaia 40.3-11 se referă la Isus ca Dumnezeu manifestat în trup, iar Isaia 40.12-14 ne vorbeşte despre Duhul Sfânt în calitatea Sa de Creator suveran al universului. Mai putem cita textul biblic din Isaia 48.12-16 în favoarea Trinităţii divine: „Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Israele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă! Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată. Strângeţi-vă cu toţii şi ascultaţi! Cine dintre ei a vestit aceste lucruri? Acela pe care-l iubeşte Domnul va împlini voia Lui împotriva Babilonului, şi braţul lui va apăsa asupra Haldeilor.” Astfel Dumnezeu Tatăl şi Duhul Său (Duhul Sfânt) au trimis pe Iehova (Fiul) la poporul Israel. Un alt text din Vechiul Testament, în care se ascunde sau se sugerează Sfânta Treime, este cel din Zaharia 2.8-9: „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui. Iată, Îmi ridic mâna împotriva lor, - zice Domnul – şi ele vor fi prada celor ce le erau supuşi, ca să ştiţi că Domnul oştirilor M-a trimis.” Domnul oştirilor este Dumnezeu Tatăl iar trimisul Său la cea de a doua Sa venire este Domnul Isus. Noul Testament ne oferă învăţătura despre unicitatea lui Dumnezeu (vezi 1 Tim. 2.5), dar ni se spune în acelaşi timp în alte texte biblice că Tatăl este Dumnezeu (vezi Rom. 1.7), Fiul este Dumnezeu (vezi Ioan 20.28) şi Duhul Sfânt este Dumnzeu (vezi Fapte 5.3-4). Scriitorii Noului Testament nu dau o definiţie sistematică prin care să explice cum se poate ca cele trei Persoane din Sfânta Treime să fie un singur Dumnezeu. Dacă martorii lui Iehova ar fi corecţi în viziunile lor, atunci ne-am aştepta ca oameni ca Policarp sau ca Ignaţius, ucenici ai apostolului Ioan, să fi fost de acord cu Turnul de veghe, care spune că Isus nu este Dumnezeu. În realitate, aceşti doi ucenici ai lui Ioan au afirmat cu putere deplina dumnezeire a lui Isus Hristos. Policarp L-a numit pe Isus „Domnul şi Dumnezeul nostru”, iar Ignaţius a spus: „Pentru că Dumnezeul nostru, Isus Hristos, a fost conceput (ca om; n. n.) în pântecele Mariei... ” Există în acest sens multe alte mărturii ale Părinţilor Bisericii. Unul din aşa-zisele „argumente” instrumentate de martori împotriva dumnezeirii lui Isus este sugerat de întrebarea: „Cine L-a văzut pe Dumnezeu?” „Dacă oamenii din primele decenii ale secolului I L-au văzut pe Isus, în mod fizic, atunci cum poate El fi Dumnezeu?”, întreabă martorii. Apoi citează 1 Ioan 4.12: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.” La această obiecţie putem răspunde astfel: Ioan 1.18 face o distincţie între Dumnezeu care era nevăzut şi Isus care Îl declară pe Tatăl ca fiind Dumnezeu-Tatăl pe care L-a văzut. Da, Isus este manifestarea în trup a lui Dumnezeu, dar El nu este Tatăl. Ioan 5.37 spune: „Şi Tatăl care M-a trimis, a mărturisit El Însuşi despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa.” Tatăl nu este văzut şi nici auzit în mod fizic. Isus vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl ceresc şi în Ioan 6.46: „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.” Discuţia Sa despre Tatăl a fost continuată şi în camera de sus cu ucenicii Săi. Ioan îşi aduce aminte perfect de rugămintea lui Filip: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Iar Isus îi răspunde dojenitor: „De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M-ai cunoscut? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl!”?” (Ioan 14.8-9) Putem reţine din această discuţie cu ucenicii Săi cel puţin două lucruri: Isus nu spune că El este Tatăl, ci mai degrabă că a-L vedea pe El este la fel ca şi cum am vedea pe Tatăl. Astfel, ni se arată egalitatea în natură (spirituală; n. n.) a lui Isus cu Tatăl, calitate pe care nicio creatură de pe pământ nu poate pretinde că ar avea-o. Mergând pe firul revelaţiei Tatălui ceresc, prin Fiul Său, citim Evrei 1.3: „El (adică Isus Hristos; n. n.), care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte.” Nu este interesant faptul că Isus este „strălucirea” slavei lui Dumnezeu, dar că Iehova a spus deja în Isaia 42.8 că El nu ar împărţi slava Lui cu un altul? În Vechiul Testament apariţiile lui Dumnezeu sub titulatura de „Îngerul Domnului” relevă pe Hristos înainte de întrupare şi sunt dovada că omul nu L-a văzut pe Dumnezeu în deplina Sa glorie. Îngerul Domnului este Mesagerul Tatălui. „Domnul” şi „Mesagerul legământului” din Maleahi 3.1 este o profeţie a venirii lui Isus. La Coloseni 1.16 citim că Isus este Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor din univers, văzute şi nevăzute, prin El şi pentru El. Iar la Isaia 40.26 citim: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui că una nu lipseşte.” Martorii lui Iehova vor spune că această putere I-a fost dată lui Isus de către Tatăl, astfel încât nu era propria Sa putere de Creator. Totuşi, dacă acestea sunt exemple despre „atotputernicia Sa” în acţiune, atunci pe timpul cât Isus a exercitat această putere creatoare rezultă că erau în Univers două puteri absolute. Martorii lui Iehova sunt educaţi prin literatura lor şi direct prin învăţători puşi cu acest scop, să nu citească nimic altceva din ceea ce este publicat, în afara propriei lor literaturi. În ce priveşte învierea lui Isus din morţi, ei susţin că El a înviat într-un trup spiritual şi glorios, şi nu unul de carne. Cei 144000 de mii vor învia ca şi Isus, iar pentru ceilalţi din mulţimea fără număr va fi o înviere trupească pentru un paradis pământesc. Din punct de vedere biblic, Isus a înviat fizic din mormânt în acelaşi trup în care a murit, dar cu un trup glorificat. Fiecare credincios va primi un astfel de trup glorificat îmbrăcat cu trupul înviat al lui Isus. A nega învierea trupească a lui Isus înseamnă a nega învierea Sa completă. Martorii spun că Isus nu a avut acelaşi trup la înviere, de aceea Maria Magdalena nu L-a recunoscut imediat. Adevărul este că El n-a fost recunoscut de ucenici imediat din alte motive, care reies din context. Astfel, în Ioan 20 era dimineaţa devreme şi încă întuneric, iar Maria nu se aştepta să-L vadă viu pe Isus. Nicăieri textul nu ne spune că Isus a apărut Mariei ca un grădinar. Era greşeala Mariei şi nu înfăţişarea lui Isus. În Ioan 21.4-12 Isus era la ţărmul mării, în timp ce ucenicii Săi erau pe mare într-o corabie. Era dimineaţa devreme, dar probabil mai spre ziuă decât în capitolul precedent. Ucenicii erau la aproximativ 100 m de pământ. Se ridicase ceaţa de deasupra, ceaţă care împiedicase iniţial privirile ucenicilor să-L vadă pe Isus. Acţiunile ulterioare ale lui Isus descrise în text arată clar faptul că Mântuitorul înviat din morţi avea un trup. În Luca 24.16 ochii lui Cleopa şi ai tovarăşului său de drum erau învăluiţi sau ca nişte ochi bolnavi de cataract. Isus a condus astfel lucrurile pentru ca ei să nu-L poată recunoaşte cu toate că El era Cuvântul viu şi El îi învăţase pentru mai mult de trei ani. Astfel, El dorea să le îndrepte atenţia spre cuvântul scris. Când au înţeles din Scripturi că Isus trebuia să sufere şi să învie din nou, atunci Isus a ridicat vălul de peste ochii lor ca să-L poată recunoaşte. Implicaţia este foarte clară. Dacă Isus nu le-ar fi acoperit ochii, ei L-ar fi recunoscut de la început. Concluzia este că dacă El li s-ar fi înfăţişat în „altă formă” nu ar mai fi fost nevoie să le acopere ochii. În 1 Petru 3.18 citim că „El a fost înviat în Duh „ (sublinierea ne aparţine; n. n.). El a înviat în Duh, nu „ca un duh”. În Romani 8.9 toţi credincioşii din Roma sunt consideraţi a fi „în Duh”. Erau ei fiinţe spirituale? Aşadar expresia „în Duh” înseamnă „în puterea Duhului”. Textul din 1 Petru 3.18 demonstrează clar că Duhul Sfânt L-a înviat pe Isus din morţi şi L-a însufleţit. Se cuvine să mai căutăm şi alte dovezi directe ale învierii în trup a lui Isus. În Ioan 2.19-21 Domnul Isus le aruncă iudeilor din apropierea Templului provocarea: „Stricaţi acest Templu şi în trei zile Eu îl voi reclădi.” Este evident că, de fapt, El se referea la templul trupului Său şi la glorioasa Sa înviere din morţi. Isus Şi-a pus după înviere mâinile şi picioarele Sale la dispoziţia ucenicilor, pentru a-i convinge de realitatea învierii Sale din morţi: „Iată mâinile şi picioarele Mele şi vedeţi că sunt ale Mele; pipăiţi-Mă şi vedeţi, pentru că un Duh nu are nici carne, nici oase cum vedeţi că am Eu.” (Luca 24.38-39) Versetul 2.9 din Epistola către Coloseni a fost scris la timpul prezent după Înălţarea lui Isus la ceruri: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” Zaharia 13.6: „Ce sunt aceste răni din mâinile Tale? Atunci El va răspunde: „Acelea cu care am fost rănit în casa prietenilor Mei... ”” Isus nu Se va arăta din nou poporului Său Israel într-o formă de spirit, ci în trupul cu care a înviat din morţi. Pentru a-şi susţine teoriile lor greşite legate de înviere, martorii lui Iehova ignoră, cu bună ştiinţă sau chiar cu rea credinţă, texte biblice care vorbesc în mod indubitabil despre învierea trupească a tuturor credincioşilor lui Isus Hristos. Astfel, la Filipeni 3.21 apostolul Pavel, vorbind despre această nădejde binecuvântată a învierii precizează: „El (adică Isus Hristos; n. n.) va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale... ” În Romani 8.11 se pune accentul pe rolul Duhului Sfânt în lucrarea învierii din morţi a tuturor credincioşilor: „Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului care locuieşte în voi.” Capitolul 15 din 1 Corinteni prezintă în întregime contrastul dintre trupul prezent, corupt de păcat, şi trupul viitor, glorificat şi pregătit pentru cer. Nicăieri nu se spune că trupul fizic va fi pus deoparte şi abandonat, ci mai degrabă va fi schimbat în trup de glorie. Ce a fost semănat ca trup fizic va fi înviat într-un trup nesupus putrezirii. De asemenea, apostolul Ioan în 1 Ioan 3.2 prevede un timp glorios al copiilor lui Dumnezeu în viitor când spune: „Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema.” (Gal. 1.8) Evanghelia martorilor lui Iehova este una falsă, pentru că ei tulbură credinţa adevărată în Isus Hristos şi răstoarnă Evanghelia mântuirii noastre. (Gal. 1.6-7) Biblia nu face niciodată distincţie între două modalităţi de mântuire. Nu sunt două nădejdi (Ef. 4.4). Există un singur trup al umanităţii răscumpărate prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Viaţa veşnică este pentru toţi cei ce cred în Hristos, nu doar pentru o parte a Bisericii cum susţin în mod aberant martorii lui Iehova. Acelaşi principiu funcţionează şi în ce priveşte participarea la Cina Domnului. Întrucât întrebările referitoare la Biblie şi viaţa creştină ne pot facilita accesul la o mai bună înţelegere şi interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu, vă invit în continuare să medităm la câteva întrebări menite să ne convingă cu privire la ereziile propovăduite de martorii lui Iehova. Să nu uităm că greşelile proliferează în întuneric, în timp ce adevărul creşte la lumină. Celor greşiţi din punct de vedere teologic nu le place să fie analizaţi şi confruntaţi cu adevărul divin. Lumina lui Dumnezeu încurajează o analiză minuţioasă şi completă. Aşadar, dacă moartea înseamnă anihilare sau non-existenţă, după cum ne învaţă Turnul de veghe, atunci cum se face că există o gradare a pedepsei indicată în mod clar de texte biblice cum ar fi: Mat. 10.14-15; 11.20-24? Va fi mai uşor în Ziua Judecăţii pentru Sodoma şi Gomora decât pentru cei care au văzut minunile făcute de Isus. În altă ordine de idei, există oare o gradare a non-existenţei? Dacă există o gradare a pedepsei, nu ar trebui ca oamenii să fie conştienţi de aceasta? Dacă moartea înseamnă anihilare este oare corect ca un om drept (mântuit prin credinţă), care nu este martor al lui Iehova, să primească aceeaşi pedeapsă ca Hitler şi Stalin, care au omorât milioane de oameni? Dacă în Vechiul Testament evreii credeau că morţii încetează să mai existe în mod conştient, atunci de ce a mai fost nevoie ca Dumnezeu să le interzică practicarea necromanţiei sau chemării morţilor? De ce ar mai încerca cineva să intre în contact cu morţii, dacă consideră că morţii nu au existenţă conştientă? Trebuie să analizăm cu atenţie propriile noastre convingeri în lumina Sfintelor Scripturi, dar şi pe cele ale altor organizaţii religioase creştine cu care venim în contact. Sunt convingerile acestea în deplină armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu sau sunt bazate pe tradiţii omeneşti? Dacă iubim adevărul, nu ne va speria o astfel de analiză. Fiecare din noi ar trebui să dorească sincer să cunoască personal voia lui Dumnezeu cu privire la el şi apoi s-o împlinească. Cu astfel de gânduri a scris şi apostolul Pavel creştinilor din Corint următoarele versete: „Pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă! Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? În afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” (2 Cor. 13.5) Când vom ajunge în faţa scaunului de judecată al lui Hristos ne vom închina în faţa Lui şi-L vom mărturisi ca Domn. Toţi vom da socoteală de atitudinea noastră faţă de Hristos, care este obiectul credinţei creştine. Pe ce bază veţi fi primiţi de El? Trebuie să vă decideţi în privinţa credinţei dvs. Veţi prefera dogma impusă a unei organizaţii omeneşti sau vă veţi baza pe credinţa biblică în Mântuitorul cel fără de păcat? Alegerea vă aparţine.