În cursul numeroaselor mesaje creștine pe care le ascultăm prin biserici, ni se prezintă la modul imperativ o sumedenie de lucruri, pe care “trebuie” să le facem, lucruri care, chipurile, condiționează bunăstarea și progresul nostru spiritual. “Trebuie” ba una, ba alta, în funcție de vederile personale ale vorbitorului pe care se întâmplă să-l ascultăm. Auzim repetat un “trebuie” rostit cu autoritate de la sine asumată, menit să ne ghideze prin hățișul cerințelor divine. Cu cât mai multe lucruri “trebuie” împlinite, cu atât mai confuz rămâne ascultătorul, incapabil să reconcilieze imperative care, nu de puține ori, se bat cap în cap.

În contrast cu pletora de “trebuințe” care inundă predici și studii, Isus o asigură pe Marta că, la urma urmei, “un singur lucru trebuiește” (Luca 10:42), lucrul sine qua non, care le condiționează pe toate celelalte și care, spre surprinderea Martei, fusese deja găsit chiar de Maria, sora ei.

Isus nu ia cu asalt periferia “trebuințelor” de împlinit pentru o viață de ascultare, ci țintește centrul ființei umane, chiar vâna din care “ies izvoarele vieții”. Ascultarea nu mai este o chestiune de “trebuie”, ci de dispoziție a inimii, de disponibilitate a voinței și dedicare a întregii ființe țelului suprem, când ascultarea devine un mod de viețuire, în contrast cu un set de porunci de împlinit. A căuta în altă parte pârghiile ascultării ar fi totuna cu a ne expune primejdiei de a împlini doar niște “porunci omenești” (Marcu 7:7).

Aici ni se impune exemplul Mariei din Betania, sora Martei. Se pare că Marta a fost sora cea mare în familia celor trei din Betania, gazda, gospodina, poate stăpâna casei, dar numele Mariei a căpătat o notorietate nedisputată în onomastica țărilor creștine. Datorăm Evangheliei originea celor două nume, iar frecvența numelui Maria o datorăm aprobării din partea lui Isus a felului cum se raporta ea la El. Găsim o sută de Marii în orașul în care locuim, înainte de a întâlni o singură Martă dar, din păcate, nouăzeci și nouă dintre Marii seamănă mai degrabă cu Marta și ne putem considera norocoși dacă dăm de o singură Marie, care să semene celei din Betania.

Participam cu mai mulți ani în urmă la un grup de studiu biblic, împreună cu frați și surori din biserică. Ajunseserăm în studiul nostru la capitolul 11 din Evanghelia lui Ioan și discutam despre cele două surori, Marta și Maria, și despre Lazăr, fratele lor. Am fost întrebați, la un moment dat, “Pe care dintre cele două surori o prețuiți și o admirați, ca model creștin?” Răspunsul a fost unanim, cum era de așteptat, “Pe Maria”. Despre ea spunea și Isus că “și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”, în timp ce Martei îi adresa un blând reproș, în cuvintele, “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu” (Luca 10:41-42).

Întrebarea se voia doar un preludiu, căci în continuare, ca o paranteză la studiu, a fost lansată o altă întrebare, adresată doar bărbaților prezenți, “Dacă ați fi trăit atunci și acolo, pe care dintre cele două surori ați fi voit-o de soție?” Din nou, răspunsul a fost unanim, dar cu totul diferit, “Pe Marta!” 

http: //agapianus. wordpress. com 

Dincolo de aspectul anecdotic al divagației de atunci, răspunsul la a doua întrebare vorbește cu elocvență despre prioritățile noastre, în timp ce răspunsul la prima întrebare reflectă mai mult un ideal, păstrat la nivel mental, dar prea rareori realizat în practică.

http: //agapianus. wordpress. com