Puţine sunt personajele Vechiului Testament care pot sta alături de Moise, Robul Domnului. Dumnezeu a pus Legea Sa pe umerii lui Moise şi a legat-o de numele slujitorului său credincios pentru totdeauna. Legea lui Dumnezeu în Biblie ni se prezintă ca fiind Legea lui Moise. Aşa a făcut şi Domnul Isus cu Evanghelia pe care i-a dat-o lui Pavel. Mai târziu, apostolul neamurilor avea să scrie: „Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Rom. 2.16) După ce Moise a murit pe muntele Nebo, în prezenţa lui Dumnezeu, cronicarul biblic a fost mandatat de către Duhul Sfânt să scrie următoarele: „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii lui ţări, şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel.” (Deut. 34.10-12) Scriitorul Epistolei către Evrei îi rezervă lui Moise 7 versete, în capitolul 11, supranumit şi capitolul credinţei, de la 23 la 29, în care descrie alegerile lui Moise de-a lungul vieţii sale făcute prin credinţa în Dumnezeu: „Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui când s-a născut: pentru că vedeau că e frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului. Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei. Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când Egiptenii când au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.” (Evr. 11.23-29) Versetul 23 din citatul de mai sus vorbeşte despre credinţa părinţilor lui Moise, Amram şi Iochebed. Ei l-au păstrat pe copilul lor, timp de 3 luni, pentru că Moise era frumos la chip şi pentru că aveau credinţă că Dumnezeu va interveni la timp, în ciuda poruncii lui Faraon care cerea ca băieţii evrei să fie aruncaţi în Nil. Cei doi soţi, Amram şi Iochebed, din tribul lui Levi, mai aveau un băiat, Aaron, mai mare decât Moise cu 3 ani, şi o fată, Maria (al cărei nume înseamnă „amărăciune”), care la naşterea lui Moise posibil să fi avut vreo 10-13 ani. Grea încercare a fost pentru sufletul lui Iochebed edictul lui Faraon, care a fost dat mai devreme de naşterea lui Moise. Egiptul antic nu avea loc pentru Moise, după cum nici Betleemul din Iudeea nu avea loc pentru Pruncul Isus, pe care mai târziu Irod cel Mare voia să-L omoare. Când nu au mai avut ce să facă, Iochebed şi Amram, au ales, prin credinţă, să facă un sicriaş din papură, pe care l-au uns cu lut şi smoală şi l-au aşezat între trestiile din lunca Nilului, sub supravegherea atentă a Mariei, sora copilului. Tocmai în momentul acela sosise la râu fata lui Faraon, ca să facă o baie în Nil. Sub sentimentul de milă de care a fost cuprinsă fiica lui Faraon, văzându-l pe copilaş în sicriaşul acela, ea l-a luat asupra ei la palat ca să-l crească. Maria a venit să-i recomande o doică secretă pentru ajutor în creşterea copilului. Doica aceea era chiar mama lui Moise. În Fapte 7.29 citim că micul Moise a crescut şi a fost instruit „în toată înţelepciunea egiptenilor”. Însă când s-a făcut mare, Moise, prinţul Egiptului, a făcut o alegere şi mai importantă. Avea 40 de ani atunci. Versetele 24,25 şi 26 ne arată că Moise s-a dezis de relaţia de fiu al fiicei lui Faraon şi a preferat să sufere împreună cu poporul Israel din care făcea parte. Un rol în această decizie l-a avut educaţia discretă pe care i-a dat-o mama sa în rolul de doică, plătită presupun de fiica lui Faraon. Egiptul reprezintă, în sens spiritual, lumea din jurul nostru din care Duhul Sfânt ne-a scos la timpul potrivit, ca să venim la Hristos şi să suferim împreună cu El: „Să ieşim, dar, afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13.13) Moise a comparat comorile Egiptului din vremea aceea cu ocara lui Hristos şi a preferat-o pe cea din urmă. Noi, creştinii de astăzi comparăm suferinţele din pricina credinţei în Hristos cu slava viitoare ce se va arăta la întoarcerea Mirelui nostru ceresc şi preferăm rămânerea în Cuvântul credinţei, care ne arată drumul spre acea slavă nepătată. În versetele 27,28 şi 29 vedem acea alegere finală prin care, împreună cu poporul Său, Moise a părăsit prin credinţă pentru totdeauna Egiptul, a prăznuit Paştele ca Sărbătoare naţională a izbăvirii lui Israel din robia egipteană şi a trecut cu tot poporul prin Marea Roşie, dincolo pe ţărmul libertăţii, dar de unde începea şi drumul sinuos al călătoriei prin pustiu spre Ţara promisă. La început a fost frumos şi uşor, au cântat cântarea eliberării scrisă în Exod 15. Nu peste mult timp, însă, au apărut şi problemele complicate: criza de apă şi de hrană, cârtirile adunăturii de oameni nemulţumiţi care s-au ţinut de ei încă de la plecarea din Egipt, idolatria, competiţiile, răzvrătirile, necredinţa, şi aşa mai departe. Moise a petrecut 40 de ani în Egipt când a crezut că este cineva, poate chiar urmaşul la tron al Faraonului. Dumnezeu însă avea altceva pentru el în următorii 40 de ani, în pustiu, la casa socrului său Ietro, timp în care a învăţat că el este nimic şi Dumnezeu este totul. La 80 de ani Dumnezeu i se descoperă şi face din el eliberatorul poporului evreu asuprit în Egipt. De la amara decepţie de la Cadeş, când parcă alegerea lui Moise este mereu pusă la îndoială, urmează cea mai grea încercare a celor 38 de ani de suferinţe de care nimeni nu este scutit. Validitatea alegerilor noastre este confirmată prin suferinţele îndurate pe calea crucii. Vorbim aici de trei incidente care-i vor provoca mari bătăi de cap lui Moise: vorbirea de rău a sorei sale Maria, răscoala lui Core şi tensiunea de la Meriba. Primul incident vine din partea familiei sale, al doilea din rivalitatea lui Ruben, întâiul născut al lui Israel, iar al treilea incident din eul său propriu. Se spune că cele mai grele atacuri sunt acelea care vin din partea cui nu te aştepţi. Nu un fariseu L-a vândut pe Mântuitorul, ci unul din ucenicii Săi: Iuda Iscarioteanul. Nu un duşman din tabăra lui Saul l-a trădat pe regele David, ci Ahitofel, un consilier şi prieten apropiat. Maria, sora lui Moise, s-a implicat în salvarea fratelui ei când acesta era doar un copilaş, la un pas de moarte, pus într-un sicriaş pe apele Nilului. Acum lucrurile stau cu totul altfel. Ea l-a atras în acţiunea ei şi pe marele-preot Aaron, frate cu Moise şi Maria, care a cedat prea uşor la aşa-numita conspiraţie a bârfei. Trebuie să deţii în astfel de situaţii o exemplară stăpânire de sine şi să nu cedezi răzbunării şi reacţiilor nervoase adverse. De aceea Iacov, fratele Domnului Isus, are următorul sfat pentru membrii Bisericii: „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea, sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător (în sensul de contestatar; n. n.) (Iac. 4.11) Domnul Isus, pe crucea de la Golgota n-a contestat Legea lui Moise, ci a împlinit-o în toate exigenţele ei, spre a satisface sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu şi pentru a obţine iertarea noastră de păcate. Vulnerabilitatea lui Moise a pornit din familia sa, mai precis de la soţia sa Sefora, care era o femeie etiopeană. Critica ei suna mai pe scurt aşa: „De ce doar prin el? ... De ce nu şi prin noi?” Este limpede că atunci când vorbim de rău pe un slujitor al lui Dumnezeu nu Domnul se foloseşte de gura noastră şi asta era valabil şi pentru Maria, sora lui Moise. Cântarea ei din Exod 15, când răspundea copiilor lui Israel cu cuvintele: „Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava, a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ!” a fost înlocuită, prin neveghere, de cârtire. Textul biblic din Numeri 12.2 adaugă sec: „Şi Domnul a auzit-o.” Şi nu S-a bucurat deloc, am putea adăuga noi fără nicio exagerare. Reacţia lui Moise la acest incident neaşteptat a fost una caracterizată de blândeţe şi de aşteptare ca Dumnezeu să-i facă dreptate. Aaron se căieşte în faţa fratelui său şi-i cere iertare în numele său şi al Mariei. Moise se lasă înduplecat printr-o alegere altruistă, deoarece aşa este întotdeauna dragostea, uşor de înduplecat, şi se roagă lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!” (Num. 12.13) După şapte zile Maria a fost vindecată de lepra păcatului şi a reintrat în tabăra lui Israel. În acest prim incident din Numeri 12 am văzut că s-a confruntat blândeţea şi umilinţa lui Moise cu gelozia şi rebeliunea Mariei şi a lui Aaron. Studiind acest incident neplăcut din viaţa lui Moise, descris în Numeri 12, ne aducem aminte de sfatul apostolului Petru dat unor creştini din vremea sa care sună astfel: „Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul.” (1 Pet. 2.1-3) Poate că fratele şi sora lui Moise şi-au închipuit că Dumnezeu va proceda şi cu ei cum a procedat cu cei 70 de bătrâni ai lui Israel şi anume că Domnul va pune şi peste ei ceva din Duhul care era peste Moise. Dar ei s-au înşelat amarnic, dacă au gândit aşa. Domnul a luat apărarea servului Său, întrebându-i pe cei doi: „Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” (Num. 12.8) Tot poporul a trebuit să afle despre păcatul Mariei, care timp de 7 zile a fost izolată, din cauza bolii de lepră. Acesta era un avertisment astfel încât nimeni din Israel să nu mai practice păcatul clevetirii. Înaintarea poporului în pustiu a fost oprită în acest timp. Moise s-a rugat pentru Maria şi pentru păcatul lui Aaron, care fusese mărturisit şi vindecarea a survenit după 7 zile. La fel s-a întâmplat şi cu prietenii lui Iov, pentru care Dumnezeu l-a pus pe acesta să se roage ca ei să fie iertaţi. Iov a primit vindecare totală după ce s-a rugat astfel. Răscoala lui Core, chehatitul, din Numeri 16 reprezintă o dificultate majoră pentru Moise. Levitul Core, cu 250 de căpetenii ale adunării se ridică intempestiv împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Ei vor să pună mâna pe puterea religioasă. De ce să-i fie conferită aceasta doar lui Aaron şi familiei sale? De ce să nu fie promovaţi şi leviţii în această slujbă? De ce să se ridice Moise şi Aaron mai presus de adunarea Domnului? , ziceau ei. Datan, Abiram şi On care se trăgeau din Ruben, întâiul născut al lui Iacov, reprezentau autoritatea civilă a lui Moise: „Vrei să mai şi stăpâneşti peste noi?” (Num. 16.13). Tot poporul a fost infestat de această dublă rebeliune. Care va fi alegerea lui Moise în această dificilă criză? El va cădea cu faţa la pământ şi va lăsa loc deciziei divine: „Mâine Domnul va arăta cine este al Lui şi cine este sfânt... va lăsa să se apropie de El pe acela pe care îl va alege.” (Num. 16.5) Moise nu se înfierbântă în faţa contestatarilor săi şi nu forţează lucrurile, ci în ciuda gravităţii situaţiei lasă timp pentru pocăinţă lui Core şi celor care îl urmau. E important că Moise a rămas cu sânge rece în locul unde îl aşezase Dumnezeu în fruntea poporului. Trebuie să recunoaştem fiecărui organ din Trupul lui Hristos poziţia stabilită de Dumnezeu. În Noul Testament toţi credincioşii sunt preoţi, dar Cuvântul vorbeşte despre bătrâni ca despre acei „mai-mari” cărora li se cuvine ascultare (Evr. 13.17). Vestitorii Evangheliei trebuie să fie preţuiţi şi înconjuraţi cu toată dragostea (1 Cor. 16.16-18). În faţa obrăzniciei lui Datan şi Abiram, Moise se aşază în cele mai tari mâni, în mâinile Domnului (Num. 16.15). A doua zi, Core comite păcatul împreună cu cei 250 şi, crezându-se preoţi, aduc cu toţii tămâie la intrarea Cortului Întâlnirii, îndeplinind astfel printr-o infracţiune religioasă o slujbă pe care Dumnezeu nu le-a dat-o. Poporul este cruţat datorită rugăciunii lui Moise, cu condiţia ca toţi din popor să se retragă şi să se separe de locuinţele răzvrătiţilor. Dumnezeu nu mai poate apela la îndurarea Sa în acest caz folosind metoda excluderii lor din adunare. Core, Datan şi Abiram împreună cu adepţii lor nu au fost influenţaţi deloc de porunca lui Dumnezeu, dimpotrivă au adoptat o atitudine de sfidare a întregii adunări. Şi atunci s-a petrecut ceva nemaiîntâlnit şi la care, probabil, nimeni nu se aştepta: pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit de vii pe cei răzvrătiţi, coborându-i de vii chiar atunci în iad. Se presupune că iadul ar fi în centrul pământului, deşi nu găsim în Biblie dovezi clare în acest sens. Focul lui Dumnezeu îi mistuie pe cei 253 de oameni care aduceau tămâie. Acest incident groaznic la vederea căruia tot poporul a scos strigăte înfricoşătoare ar trebui să ne înveţe cel puţin două lecţii: - numai mijlocirea lui Moise (prototip pentru Hristos) putea să-i mai salveze pe cei răzvrătiţi de la pieire; - judecata lui Dumnezeu nu-i cruţă pe cei vinovaţi, dacă ei refuză cu obstinaţie pocăinţa personală. Tensiunea de la Meriba, despre care citim în Numeri 20.1-13, descrie eşecul lui Moise şi Aaron în ce priveşte ascultarea de porunca Domnului. Suntem în al 40-lea an de pribegire prin pustiu ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele poporului Israel. Poporul este pus din nou în faţa crizei de apă. Cum va reacţiona tânăra generaţie la această situaţie? Se vor deosebi ei de părinţii lor pentru că au beneficiat de învăţăturile lui Moise? Ei au beneficiat de călăuzirea părintească a lui Moise prin pustiu şi au văzut de atâtea ori slava Domnului. Cu toate că ar fi trebuit să se comporte altfel decât părinţii lor, în mod practic acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că inima omului este mereu plină de cârtiri şi reproşuri, de nemulţumiri şi proteste, de nesfârşite „de ce - uri”. Depăşiţi de situaţie, Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ „la uşa Cortului Întâlnirii” (vezi Num. 20.6). Le apare slava Domnului pentru a fi trataţi de Dumnezeu cu harul Său, în baza acelei preoţii confirmate de toiagul lui Aaron înfrunzit. Instrucţiunile pentru Moise erau următoarele: să folosească „toiagul care înfrunzise” din faţa Domnului, să-i strângă pe copiii lui Israel şi să vorbească stâncii sub ochii lor. Ascultând de porunca Domnului, Moise şi Aaron adună poporul în faţa stâncii. Dar dintrodată Moise, într-un mod ciudat, aproape inexplicabil, se umple de tensiune, iritare şi indignare spunând: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Num. 20.10) Apoi a ridicat mâna şi a lovit de două ori stânca, cu toiagul său, nu cu toiagul lui Aaron. Apa a ţâşnit, poporul a băut, dar porunca n-a fost ascultată aşa cum ceruse Domnul: să vorbească stâncii, nu s-o lovească. La apele Meriba copiii lui Israel s-au certat cu Domnul, iar Moise şi Aaron au pierdut un examen important prin faptul că n-au respectat întru totul porunca pe care o primiseră. Moise şi Aaron au făcut o alegere greşită. Au acţionat plini de mânie dând vina pe răzvrătirea poporului. N-au fost atenţi la detalii şi păcatul acesta l-au plătit foarte scump. Nu li s-a mai permis să intre în Cannan. Dumnezeu le-a zis: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce poporul acesta în ţara pe care i-o dau.” (Num. 20.12) Biblia fixează un principiu clar cu privire la relaţia cu Dumnezeu a servilor Săi: ţi s-a dat puţin, puţin ţi se va cere; ţi s-a dat mult, mult ţi se va cere. Cu alte cuvinte, Dumnezeu respectă în relaţiile cu oamenii principiul proporţionalităţii. Cu toate că Moise L-a rugat insistent de mai multe ori pe Dumnezeu să-i revoce sentinţa, răspunsul primit a fost invariabil acelaşi: „Tu nu vei trece Iordanul”. În cazul lui David cu primul copil al Bat-Şebei s-a aplicat acelaşi principiu. Când alegerile noastre pripite nu-I aduc glorie lui Dumnezeu, suntem obligaţi de normele dreptăţii Sale să suportăm consecinţele de rigoare oricât ar fi de dureroase. Totuşi, într-o zi anumită din viaţa Domnului Isus, pe Muntele Transfigurării, Moise avea să intre în ţara Cannanului (Luca 9.28-31), dar nu în trupul de carne pe care Dumnezeu i l-a ascuns în ţărâna pământului la moartea sa. Faţa care i-a rămas ascunsă pe Sinai i s-a descoperit înainte de cruce pe acel Munte al Schimbării la Faţă. Subiectul discuţiei cu Domnul Isus n-a fost viaţa lui Moise cu toate peripeţiile şi alegerile ei, bune sau greşite, aşa cum a fost aceea de la apele Meriba, şi nici cu privire la gloria Împărăţiei lui Dumnezeu când Isus Se va reîntoarce la ai Săi. Moise, reprezentantul Legii, şi Ilie, reprezentantul prorocilor, discutau cu Isus pe acel munte despre sfârşitul pe care El avea să-l aibă în Ierusalim. Prin mielul pascal şi prin jertfele levitice Moise prezentase poporului Israel prototipuri ale Mielului lui Dumnezeu. De data aceea, însă, însuşi Mielul lui Dumnezeu era prezent. El era jertfa de ispăşire a păcatelor noastre care-i permitea lui Dumnezeu Tatăl să rămână drept şi atunci când a decis să ne ierte nouă păcatele pe care le-am recunoscut şi de care ne-am pocăit înaintea Lui. Viziunea transfigurării şi conversaţia lui Isus cu cei doi oaspeţi cereşti n-a durat mult, a încetat la un moment dat. Norul lui Dumnezeu i-a ascuns pe Moise şi Ilie până la minunata primă zi a Învierii. Ucenicii lui Isus au coborât încet de pe munte împreună cu Mântuitorul, semn că în alegerile vieţii lor de atunci încolo era necesar să ţină cont numai şi numai de Persoana lui Isus Hristos.