Împăratul Manase era fiul lui Ezechia. Numele Manase înseamnă „uitare” (Gen. 41.51). Se pare că fiul a uitat caracterul evlavios al tatălui său despre care Biblia spune: „El (Ezechia; n. n.) a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David.” (2 Cron. 29.2) Viaţa lui Manase cunoaşte două perioade importante: prima în care el a făcut ce este rău înaintea Domnului, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel (vezi 2 Cron. 33.2) şi a doua în care, cercetat fiind de glasul Domnului, a făcut o alegere corectă, aşa cum citim în 2 Cron. 33.10-16: „Domnul a vorbit lui Manase şi poporului său, dar ei n-au vrut să asculte. Atunci Domnul a trimis împotriva lor pe căpeteniile împăratului Asiriei, care l-au prins pe Manase şi l-au pus în lanţuri. L-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus în Babilon. Când a fost în strâmtorare, s-a rugat Domnului, Dumnezeului lui şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni; şi Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu. După aceea, a zidit afară din cetatea lui David, la apus, spre Ghihon în vale, un zid care se întindea până la poarta peştilor şi cu care a înconjurat dealul şi l-a făcut foarte înalt. A pus şi căpetenii de război în toate cetăţile întărite ale lui Iuda. A înlăturat din Casa Domnului dumnezeii străini şi idolul Astarteii, a dărâmat toate altarele pe care le zidise pe muntele Casei Domnului şi la Ierusalim şi le-a aruncat afară din cetate. A aşezat din nou altarul Domnului, a adus pe el jertfe de mulţumire şi de laudă şi a poruncit lui Iuda să slujească Domnului, Dumnezeului lui Israel”. Să observăm că între versetul 10 şi 11 este o schimbare de strategie a lui Dumnezeu faţă de acest rege, iniţial rău şi neascultător. Se instrumentează astfel o măsură excepţională, menită să-l trezească pe împărat şi să-l aducă pe calea cea dreaptă. Am observat că acest pasaj cu schimbarea la 180 de grade a vieţii lui Manase lipseşte din 2 Regi. Cele 2 cărţi Regi (sau Împăraţi) prezintă istoria lui Israel din punct de vedere politic. Or, se ştie că, din perspectivă politică viaţa morală a protagoniştilor istoriei nu prea a contat. În schimb, în cărţile Cronicilor, care prezintă istoria din punct de vedere religios pentru preoţii Domnului, viaţa morală a împăratului are o deosebită importanţă. Totuşi, reformele religioase ale împăratului Manase, după ce acesta s-a pocăit, au avut doar un impact temporar şi local. Trendul decăderii spirituale a Regatului Iuda neputând fi oprit, Dumnezeu l-a trimis în robia babiloniană timp de 70 de ani când „ţara şi-a ţinut Sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită, până la împlinirea celor şaptezeci de ani”. (2 Cron. 36.21) Atunci când cineva nu vrea să asculte de Dumnezeu nu rămâne de aplicat decât varianta disciplinării. În Evrei 12.6 scriitorul biblic susţine ideea că pedeapsa divină este chiar necesară în relaţia Tată – fiu, şi tocmai de aceea trebuie să vedem în ea scopul suprem al disciplinării deoarece, în final, ea ne aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii”. Acest lucru s-a întâmplat şi cu regele iudeu Manase, împotriva căruia Dumnezeu a trimis „pe căpeteniile oştirii împăratului Asiriei, care l-au prins pe Manase şi l-au pus în lanţuri. L-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon.” (v. 11) Înainte de a fi luat captiv şi dus ca rob în Babilon, Manase s-a predat de bunăvoie în robia păcatului. Manase, prin acţiunile şi deciziile sale greşite din prima parte a mandatului i-a rătăcit de la calea Domnului pe toţi locuitorii din Iuda şi Ierusalim. Dar intervenţia lui Dumnezeu, prin asirieni, a avut menirea să-l trezească la realitate, să-l facă să-şi aducă aminte de Dumnezeul lui Israel pe care L-a chemat în strâmtorare fiind. Această rugăciune a izvorât din smerenia adâncă a inimii sale, când şi-a adus aminte de tatăl său evlavios Ezechia, pe care Dumnezeu l-a ascultat şi căruia i-a mai adăugat 15 ani de viață. Şi Samson a strigat spre Domnul când era legat de către filisteni şi Dumnezeu l-a ascultat, dar ce păcat! , a trebuit să moară împreună cu filistenii care erau duşmanii lui de moarte. În strâmtorarea sa, Manase a făcut o alegere salvatoare: s-a reîntors la Dumnezeul părinţilor săi. Era legat cu lanţuri de aramă, şi arama simbolizează judecata lui Dumnezeu din pricina păcatului. Pe dinăuntru, însă, Manase era liber să se roage Domnului. În dragostea sa pentru el şi în amintirea regelui David, Dumnezeu S-a lăsat înduplecat şi i-a ascultat rugăciunea. Câtă vreme mai este deschisă uşa harului pentru noi să nu precupeţim nicio secundă şi să-L chemăm în viaţa noastră pe Domnul Isus Hristos, care a fost legat pentru păcatele noastre şi a fost dus la Golgota să moară răstignit. N-a fost suficient că Ezechia, tatăl lui Manase, a fost un rege evlavios, a trebuit ca şi Manase personal să-şi recunoască păcatele şi să se întoarcă la Dumnezeu cu lacrimi şi cu inima sfâşiată de durere. Astăzi şi noi trebuie să facem la fel înaintea cerului, deoarece trăim într-o generaţie apostată care dispreţuieşte Biblia şi credinţa în Dumnezeu, invocând drept justificare libertatea de opţiune a individului şi drepturile omului. Drepturile noastre nu vin de la noi înşine, ci de la Dumnezeu care ne-a creat. Atâta vreme cât ascultăm de Dumnezeu, El ne binecuvântează cu toate darurile Sale, dar în caz contrar Părintele ceresc ni se face vrăjmaş, tot aşa cum a lucrat cu regele Manase. Biblia spune că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1 Pet. 5.5c) Regele Manase s-a smerit mai întâi înaintea Domnului şi apoi s-a rugat şi L-a chemat în ajutor. Să facem şi noi la fel şi Tatăl ceresc ne va răspunde în Numele Fiului Său. În urma acestei alegeri corecte luate de regele captiv Manase Dumnezeu a făcut un lucru minunat: l-a adus din nou în Ierusalim. Dumnezeu a înmuiat inima cuceritorilor asirieni şi ei au fost de acord cu răscumpărarea lui Manase şi cu readucerea lui în ţară. Ca şi lui Nebucadneţar mai târziu, când acesta s-a pocăit (citeşte Daniel 4), şi lui Manase i s-a redat împărăţia, pentru ca împăratul pământesc să-L recunoască pe Împăratul ceresc, pe Regele regilor şi Domnul domnilor. Aleluia! Dumnezeu lucrează în viaţa noastră cu scopul acesta: ca să-L cunoaştem şi să-L recunoaştem pe El, dându-I locul care I Se cuvine pe tronul inimii. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu regele Manase, care şi-a dat seama de păcatul său şi a recunoscut că „Domnul este Dumnezeu” (v. 13) Ce altceva este viaţa veşnică dacă nu a-L cunoaşte pe „singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos” pe care Tatăl L-a trimis la noi? Din acest punct începe reforma religioasă şi edilitară a lui Manase, pe lîngă cea a conduitei şi a caracterului său care s-a schimbat peste noapte datorită Duhului Sfânt, care i-a dat o minte nouă. Menţionez în continuare principalele coordonate ale reformei lui Manase: 1. A zidit un zid de protecţie pentru Ierusalim împotriva agresorilor externi. Vă amintiţi că aşa a făcut şi Neemia cu oamenii săi în 52 de zile. Pe plan spiritual şi membrii Bisericii trebuie să fie uniţi ca să apere unitatea Bisericii şi învăţătura ei sănătoasă în faţa ereziilor nimicitoare; 2. În cadrul reformei militare a pus căpetenii competente şi bine pregătite ca să apere, în caz de război, ţara lui Iuda. Pentru noi asta ar echivala cu pregătirea şi înzestrarea pe plan spiritual cu duhul rugăciunii a ostaşilor lui Hristos, care să fie gata să-şi dea şi viaţa pentru Împărăţia cerurilor. Domnul Isus nu avea o împărăţie pământească, când Pilat Îl interpela la judecată, dar El Şi-a dat viaţa pe cruce ca această Împărăţie spirituală să ajungă şi în inimile noastre. 3. Reforma religioasă din Casa Domnului a început cu înlăturarea dumnezeilor străini şi cu scoaterea de acolo a idolului Astarteii. Ce idoli nevăzuţi mai ascund inimile noastre de ochii de carne ai oamenilor de lângă noi? De Dumnezeu, să ştiţi, nu ne putem ascunde cu nimic. Ba încă va veni o zi când El va scoate la lumină toate lucrurile noastre ascunse. 4. Manase a dărâmat altarele pe care tot el le zidise pe muntele Casei Domnului. Pentru noi asta înseamnă să lăsăm lucrările pământeşti „de lemn, de fân şi trestie” şi să punem în locul lor lucrări după voia Domnului: „aur, argint şi pietre scumpe”. Domnul Isus n-a murit pentru clădiri, pentru organizaţii religioase sau politice şi n-a intenţionat niciodată să înlocuiască Biblia cu statutul unei Biserici locale, oricare ar fi aceasta. 5. Restaurarea altarului Domnului în Templu şi a jertfelor de mulţumire şi de laudă au completat lista măsurilor excepţionale luate de Manase pentru ca întreg poporul din Iuda să se întoarcă la Dumnezeu. Printr-un ordin împărătesc neîntârziat, evreii din Ierusalim şi din celelalte oraşe erau chemaţi să părăsească idolatria şi să-L slujească pe Dumnezeul lui David şi al lui Ilie. Ne amintim că şi profetul Ilie a făcut acelaşi lucru cu cele 10 seminţii din regatul nordic, numit Israel sau Samaria, în 1 Împăraţi 18.30: „Ilie a zis întregului popor: „Apropiaţi-vă de mine!” Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat.” Ca reforma regelui Manase să aibă sorţi de izbândă era necesar ca tot poporul să se apropie de împărat şi să asculte de porunca sa în ce priveşte slujirea Domnului. De aceea, Domnul Isus ne cheamă la El pe toţi membrii Bisericii şi ne trimite cu Evanghelia la cei ce sunt robii păcatului şi ai dumnezeilor străini, ca să-i aducem din întuneric la lumina lui Dumnezeu. Cuvântul de ordine al Domnului Isus este ascultarea totală de poruncile Sale. Tot ce a izbutit să facă regele Manase, după pocăinţa sa radicală, este un imbold pentru fiecare dintre noi, cei ce ne aflăm în Noul Legământ, dar ne facem vinovaţi de părăsirea dragostei dintâi ca Biserica din Efes, din Apocalipsa 2. Unii dintre noi ne-am lăsat seduşi de dragostea lumii ca Dima altădată, care l-a părăsit pe Pavel. Lucrarea de evanghelizare este atât de importantă, dar nu ne putem implica în ea efectiv dacă nu-L iubim cu adevărat pe Domnul Secerişului. Noi căutăm şi aşteptăm rezultate în lucrare doar pe baza unor alegeri formale, fără ca inima noastră să bată în exclusivitate numai pentru Domnul, fără să agonizăm împreună cu El în grădina rugăciunii noastre. Mă întreb de ce ne mişcăm atât de greu în lucrarea Duhului, dacă se spune că avem ungerea care ne învaţă toate lucrurile? Eu cred că niciodată ungerea Duhului nu ne învaţă să căutăm calea uşoară, fără cruce şi fără sacrificii personale. Dacă rezumăm dragostea pentru Isus doar la o emoţie trecătoare sau la un simplu sentiment lucrarea Lui va rămâne neterminată în viaţa noastră. Rodul nostru trebuie să ajungă la coacere şi noi suntem chemaţi să creştem „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Ef. 4.13) Înainte de a verifica lucrarea noastră din terenul Evangheliei, „extemporalul” spiritual pe care ni-L dă Duhul Sfânt vedem că vizează creşterea în caracter până vom atinge asemănarea perfectă cu Domnul Isus. Acelaşi obiectiv avea în mintea sa şi apostolul Iacov, când scria fraţilor evrei din Biserică următoarele: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1.2-4) Eu cred că aceste versete pun trei întrebări importante în faţa noastră cu privire la dragostea dintâi pentru Domnul Isus, unde Biserica din Efes, în ciuda activităţii ei, falimentase: 1. Să fiţi desăvârşiţi după modelul Tatălui; 2. Să fiţi întregi, sau integri, devotaţi 100% Domnului Isus; 3. Să nu aveţi lipsuri în caracter, adică roada Duhului Sfânt să fie completă în voi şi accesibilă tuturor celor ce vă înconjoară. Este sigur un lucru: numai tehnica bifării unor activităţi bisericeşti, chiar dacă sunt sincere, nu este suficientă pentru Domnul Isus ca să râmânem în dragostea dintâi pentru El. E limpede că dragostea adevărată nu se teme de trecerea timpului, nu se devalorizează odată cu îmbătrânirea persoanei, nu depinde de distanţa fizică până la persoana iubită. Domnul Isus, pentru că ne-a iubit cu adevărat, a venit tocmai din cer aici pe pământ ca să moară pentru noi pe lemnul crucii de pe Golgota. Şi acum El vine la noi exact cum S-a dus la acel smochin neroditor, ca că caute mâncare pentru trupul Său uman, pentru că era şi Fiul Omului, nu numai Fiul lui Dumnezeu. El nu se mulţumeşte doar cu „frunzele” activităţii noastre religioase, ci cu roada voii lui Dumnezeu, aşa cum le-a spus ucenicilor Săi la fântâna lui Iacov, în Samaria: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4.34) Dacă Fiul Se hrănea în lume cu „lucrarea Tatălui”, care înseamnă mântuirea păcătoşilor, noi astăzi cu ce trebuie să ne hrănim? Hrana noastră spirituală trebuie să fie aceeaşi. Dacă „smochinul neroditor”, care-l simbolizează pe Israel, n-a reuşit să-i furnizeze Domnului această „mâncare”, cum rămâne cu noi, ne-evreii? Suntem noi mai buni decât ei la acest capitol? Este vremea cercetării Bisericii noastre înainte de venirea lui Hristos în slavă. El va veni să-Şi încheie socotelile cu Neamurile, pentru care a declarat în pilda vierilor din Matei 21.43, că acestea Îi vor aduce roadele cuvenite. El vine în curând pentru strângerea acestor roade: „De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi (de la „smochinul neroditor” care a fost blestemat doar în pilda respectivă; n. n.) şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” Mă întreb cum stă la acest capitol România noastră creştină? Dar Biserica Domnului, indiferent de numele particular pe care îl poartă din punct de vedere confesional? Sunt mulţi care aparţin instituţiilor europene de astăzi şi care ne verifică standardele statului de drept, cum sunt respectate drepturile cetăţenilor noştri şi cum este realizată dreptatea socială prin sistemul intern de justiţie. Sunt, desigur, multe lipsuri şi ne aflăm, după cum ştiţi, într-un proces de construcţie cu multe sincope şi dureri sociale. Dar să nu descurajăm. Noi, creştinii, avem o dublă datorie: una în faţa autorităţilor de stat, conform cu Romani 13, şi alta mai importantă decât toate, datoria înaintea lui Dumnezeu, aşa cum stă scris în Eclesiastul 12.13: „Să ascultăm dar, încheierea tuturor învăţăturilor: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria fiecărui om.”