Mai erau 40 de zile şi Ninive era pusă de Dumnezeu pe lista cetăţilor sortite distrugerii. Acest lucru îl ştiau foarte bine Dumnezeu şi prorocul Său, Iona din Gat Hefer. Asiria nu era printre prietenii Israelului şi Iona ştia foarte bine acest lucru. De aceea a ezitat prima dată să meargă la Ninive cu acel mesaj apocaliptic, iar în final tot sceptic a rămas în legătură cu pocăinţa asirienilor şi iertarea lui Dumnezeu. Iona Îl cunoştea pe Dumnezeu ca fiind milos şi iertător cu cei ce se întorc de la păcat. Prin intuiţia sa personală el prevedea că asirienii se vor pocăi şi atunci, ce se va întâmpla? ! ... Dumnezeu Şi-a dat testul de credincioşie faţă de asirienii care s-au pocăit şi Iona trebuia să afle ce este cu adevărat în inima sa de om. Cartea lui Iona arată în mod indirect dragostea lui Dumnezeu, nu numai pentru evrei, ci şi pentru ne-evrei, cum ar fi de exemplu asirienii. Avantajul de care ar fi trebuit să se bucure prorocul Iona constă în aceea că Israelul era mai în siguranţă dacă avea de a face cu un popor asirian iertat de Dumnezeu, în urma pocăinţei sale naţionale, decât dacă ar fi respins mesajul lui Dumnezeu şi ar fi rămas în continuare împietrit. Necredinţa nu furnizează mai multă securitate naţiunilor lumii decât pot s-o facă pocăinţa şi credinţa în Isus Hristos. E adevărat că Dumnezeu, potrivit legilor Sale drepte, pedepseşte păcatul şi trebuie să facă acest lucru. Pornind de la această axiomă simplă profetul Iona îşi permite un reproş dragostei lui Dumnezeu pentru cei ce se pocăiesc, şi în inima lui nu se bucura de un astfel de deznodământ de care să aibă parte asirienii, chiar ei care au fost de-a lungul vremii duşmanii înverşunaţi ai lui Israel. Eu cred că problema nu este în iertarea lui Dumnezeu acordată păcătosului care se pocăieşte, ci doar în inima lui Iona, care ne reprezintă pe fiecare dintre noi ca oameni în această naraţiune plină de suspans. Am comite o greşeală fundamentală să ne considerăm superiori lui Iona în privinţa iertării lui Dumnezeu. Nu vedeţi că Iona cu capriciile sale seamănă izbitor de mult cu icoana vorbitoare a fratelui mare din pilda fiului risipitor? Fiul cel mic s-a întors din calea pierzării la tatăl său cel plin de iubire. Iată cum ne asemănăm prin exprimările noastre atât cu vajnicul proroc Iona, cât şi cu gândirea fratelui mare din pilda Domnului Isus. Ne place mai mult dreptatea lui Dumnezeu care satisface aşteptările noastre, decât dragostea Lui pentru cei care, după părerea noastră, nici n-o merită. Domnul Isus Hristos S-a jertfit şi pentru noi pe cruce, dar şi pentru asirienii aceia păcătoşi din vremea lui Iona. Cine ne poate garanta faptul că noi am meritat înaintea Tatălui ceresc ca Fiul Său să moară în locul nostru? ! ... Când, în sfârşit, după nişte peripeţii pe care nu le-a putut evita, prorocul Iona a pătruns în oraşul Ninive el a strigat o veste înspăimântătoare şi incredibilă: „Încă patru zeci de zile şi Ninive va fi nimicită!” (Iona 3.4b) Reacţia oamenilor din cetate a fost aşteptată de Iona sau nu? Ce credea el că se va întâmpla? Dumnezeu ştia cum aveau să primească asirienii din Ninive mesajul lui Iona, însă Iona ca om, nu avea de unde să ştie acest lucru. Din istoria ţării sale, Iona ştia doar cât de răi erau asirienii în relaţia lor cu poporul Israel. Şi folosind aceste informaţii din trecut, a decis să nu se bucure de pocăinţa eventuală a locuitorilor din Ninive. Prin urmare, vedem că Iona în acel moment nu era soluţia lui Dumnezeu pentru acei păgâni, ci era doar problema Lui. Dumnezeu i-a iertat cu plăcere pe asirienii care s-au pocăit cu post şi rugăciune, dar se pare că Iona i-a ţinut în continuare la index în inima lui. De la Iona învăţăm să nu facem ca el, iar în cazul în care inima noastră seamănă cu a lui cred că e necesar şi bine să-I cerem Domnului o inimă nouă, după modelul rugăciunii lui David din Psalmul 51: „Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele. Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic.” (Ps. 51.9-10) Doar atât despre Iona. Acum îmi propun să privim cu atenţie la împăratul cetăţii Ninive, aşa cum îl descriu versetele 6 la 9 din Iona 3: „Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac şi a şezut în cenuşă. Şi a trimis să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: „Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască şi nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile! Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi nu Se va căi şi dacă nu-Şi va opri mânia lui aprinsă, ca să nu pierim!” (Iona 3.6-9) Pocăinţa celor din Ninive şi a împăratului ţării nu era o piesă de teatru scrisă cu măiestrie de un dramaturg talentat. Validarea acestei pocăinţe este făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu când a spus: „Bărbaţii din Ninive (în care intră în mod sigur şi împăratul ţării; n. n.) se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.” (Luca 11.32) În portretul pe care i-l face Biblia împăratului asirian din Ninive să notăm mai întâi alegerea sa corectă prin care decide să se alăture poporului care, auzind vestirea lui Iona, a luat primele măsuri de pocăinţă. N-a mai contat pentru el scaunul său de domnie, ci a preferat să coboare de pe el şi să se pocăiască împreună cu toţi ceilalţi oameni. Asta este dovada smereniei adevărate, completată cu acoperirea trupului cu un sac şi cu şederea pe cenuşă. Mai departe, vedem cum consilierii şi slujitorii săi de la palat l-au urmat fără crâcnire în întocmirea acelui edict, care descria o stare de necesitate cu privire la pocăinţa oamenilor din cetate, pocăinţă în care trebuiau incluse şi animalele domestice: vitele, boii şi oile. Să nu uităm că Legământul lui Dumnezeu cu Noe includea nu numai oamenii, ci şi animalele. Edictul trebuia transmis de îndată oamenilor din întreaga cetate Ninive şi toţi, părăsind viaţa lor de păcat, trebuiau să strige disperaţi către Dumnezeul lui Israel, să se pocăiască şi să ceară iertare. Nu era nimic formal şi se vedea că ei nu îndeplinesc o rutină menită să îmblânzească mânia zeilor din vechime. Ei s-au dat cu toţii de partea lui Dumnezeu, cu toate că nu cunoşteau dragostea Lui iertătoare atunci când împăratul a formulat concluzia: „Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu? ... ” Scriind Epistola către Romani, apostolul Pavel vorbeşte despre conştiinţa Neamurilor astfel: „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege (cum a fost cu pocăinţa celor din Ninive; n. n.); şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.” (Rom. 2.14-15) Pocăinţa celor din Ninive a ajuns direct la Dumnezeu şi El a decis să abroge comunicatul apocaliptic transmis în oraş de către Iona. De ce nu i-a plăcut lui Iona iertarea şi graţierea divină acordată ninivenilor? Perspectiva umană este limitată la ceea ce cunoaşte despre alţii prin contact direct sau din cele povestite de interlocutori. Iona era tributar relaţiei tradiţionale dintre Israel şi Asiria şi nu putea să evadeze uşor din acest orizont îngust şi încărcat de bigotism religios. Slujitorii lui Dumnezeu sunt chemaţi în lucrarea Evangheliei ca la un proces de transformare a minţilor lor, în aşa fel încât să poată „deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită”. (Rom. 12.2) Dacă, de exemplu, împăratul şi cetăţenii din Ninive n-ar fi primit mesajul telegrafic şi urgent al lui Iona, dreptatea divină ar fi intrat negreşit în acţiune şi cetatea ar fi ars ca Sodoma şi Gomora. Dar eu vă întreb: Acest deznodământ ipotetic şi, evident, tragic i-ar fi făcut plăcere lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nu. Desprindem această concluzie din reconcilierea pe care Domnul i-o propune în final lui Iona: "Ţie îţi este milă de curcubetele acesta (o plantă; n. n.), care nu te-a costat nicio trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de 120.000 de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!” (Iona 4.10-11) Comentând numărul de 120.000, pomenit de Dumnezeu către slujitorul Său Iona, unii teologi susţin ideea că acest număr se referă la copii, nu la oameni mari. Atunci am putea estima populaţia oraşului Ninive la aproape 1.000. 000 de suflete. În concluzie, lui Dumnezeu nu-I face plăcere să-i expedieze pe oameni în iad, deoarece iadul a fost conceput pentru diavolul şi îngerii lui. Este de reţinut şi preocuparea lui Dumnezeu, nu întâmplătoare, pentru regnul animal care a fost „supus deşertăciunii” din pricina păcatelor oamenilor. Dialogul final dintre Dumnezeu şi Iona nu conţine şi răspunsul profetului. M-am întrebat de ce? Poate datorită faptului că Dumnezeu nu-Şi manipulează slujitorii ca să dea un anumit răspuns, sau poate că la judecata finală oamenii nu vor mai avea nimic de adăugat sentinţelor divine. Pe de altă parte, El ne asigură liberul arbitru şi dreptul de a alege într-un mod adecvat propriul nostru răspuns. În mila Sa infinită pentru oameni, indiferent dacă aceştia sunt sau nu evrei, Tatăl ceresc L-a trimis pe unicul Său Fiu în lume ca să ne câştige pe cruce răscumpărarea noastră. Ce răspuns Îi vom da Domnului Isus Hristos? De răspunsul acesta depinde destinul nostru etern. Un lucru este clar: fără harul lui Dumnezeu adus în lume de către Isus Hristos suntem cu toţii pierduţi. Acest lucru nu l-a înţeles cum trebuie profetul Iona. Nu numai cei din Ninive erau pierduţi fără acest har al iertării divine, ci şi tot poporul Israel avea aceeaşi soartă în veşnicie fără Isus Hristos. Totuşi Domnul Isus foloseşte în mod constructiv exemplul personajului biblic Iona care a falimentat prima dată în încercarea de a ajunge la Ninive, pentru că s-a îmbarcat să ajungă la Tars, în direcţia opusă celei în care era trimis de Dumnezeu. Iudeii din vremea aceea i-au cerut un semn prin care Mântuitorul să dovedească faptul că El este Mesia. Isus le-a răspuns: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” (Mat. 12.39-40) Domnul Isus vorbea în răspunsul Său către iudei despre semnul morţii şi învierii Sale. Într-adevăr Iona, ca evreu, îl reprezintă pe Israel în neascultarea sa de porunca divină, dar în acelaşi timp prin misiunea lui dusă până la capăt în Ninive, cetatea a fost salvată din holocaust şi iertată de Dumnezeu datorită pocăinţei ei surprinzătoare. Prin Jertfa Domnului Isus de pe cruce, prin moartea şi învierea Lui, este salvat nu numai poporul Israel, ci sunt salvate şi celelalte Neamuri asemenea cetăţii Ninive, cu condiţia pocăinţei şi credinţei în Hristos. Nimeni nu poate fi iertat fără vărsare de sânge, spune Scriptura. În concluzie, iertarea şi reabilitarea cetăţii Ninive s-a făcut pe bază de credit, înainte ca Fiul lui Dumnezeu să moară pentru păcatele lumii întregi pe crucea de la Golgota. Când vom ajunge în cer, în Noul Ierusalim, aş vrea să-l întreb pe Iona: „Ce faci? Mai eşti supărat pe Dumnezeu pentru că a iertat cetatea Ninive?” Eu cred că acest diagnostic sufletesc de tipul îmbufnării lui Iona la contactul cu iertarea lui Dumnezeu pentru cei din Ninive este, pe lângă faptul istoric în sine, şi un semnal de alarmă pentru noi, cei de astăzi, cărora nu ne mai pasă sau ne afectează foarte puţin necredinţa oamenilor, care îi târăşte pe aceştia direct în iad. Îndrăznesc să spun, şi sper să nu supăr pe nimeni dintre cititorii mei, că am împrumutat prea uşor ceva din mentalitatea lui Iona, care şi-a permis să judece iertarea lui Dumnezeu pentru Ninive. Noi ne uităm la starea de păcat a oamenilor, care sunt vecinii şi semenii noştri din cartier şi dacă vedem că nu se pocăiesc, spunem despre ei cam aşa: „Ce să le fac? Asta au căutat, asta vor avea. Vor ajunge acolo unde şi-au dorit să ajungă”. Argumentul zdrobitor pe care Dumnezeu i-l serveşte lui Iona este mila lui pentru păcătoşi, harul Său nemărginit, bazat pe dragostea Sa eternă. Observaţi că Dumnezeu la început nu le-a vorbit deloc ninivenilor despre harul Său, ci doar despre dreptatea Sa care va pedepsi cetatea după 40 de zile. Eventuala pocăinţă a oamenilor din cetate şi a împăratului lor a fost imediat subînţeleasă şi ei au acţionat în consecinţă. Noi de obicei prezentăm celor nemântuiţi mai întâi mila şi harul divin, şi apoi le spunem în final oamenilor ce se va întâmpla cu vieţile lor dacă nu-L primesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Putem cita în sprijinul acestei idei două versete din 2 Petru 3.9-10 cu care vreau să-mi închei analiza de faţă: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul cu tot ce este pe el va arde.”