Convertirea lui Saul din Tars se înscrie cu succes în lista argumentelor care atestă cu putere realitatea învierii din morţi a Domnului Isus Hristos. Criticii creştinismului nu pot da explicaţii convingătoare cu privire la transformarea lui Saul din Tars dintr-un prigonitor al credinţei într-un apologet al ei, dintr-un apostol al Legii lui Moise într-un apostol al lui Hristos. Cine putea să-i schimbe rabinului Saul convingerile cu privire la creştinism, dacă nu însuşi Isus Hristos cel înviat din morţi? Isus Hristos este Cel care S-a înălţat la dreapta Tatălui ceresc şi care a pus ochii Săi ca para focului pe Saul. Iată ce ne relatează evanghelistul Luca în Fapte 9.3-6 cu privire la această istorică întâlnire: „Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui (Saul; n. n.). El a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” „Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.” Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?” „Scoală-te”, i-a zis Domnul, „intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.” Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi: auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni. Saul s-a sculat de la pământ; şi, măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. L-au luat de mâini şi l-au dus în Damasc. Trei zile n-a văzut şi n-a mâncat, nici n-a băut nimic.” Remarcăm deosebitul har al lui Dumnezeu cu care l-a tratat pe Saul Domnul Isus şi a făcut din el un om nou, atât cu relaţii evreieşti, cât şi cu relaţii romane în calitate de cetăţean roman. El era evreu prin naşterea fizică, dar era şi neevreu prin cetăţenie. Când L-a întâlnit printr-o minune a luminii cereşti pe Isus Hristos cel înviat, după ce şi-a clarificat identitatea lui Isus prin răspunsul primit la întrebarea „Cine eşti Tu, Doamne?”, Saul a făcut o alegere corectă pentru toată viaţa lui de atunci încolo: s-a conformat poruncii cereşti. O astfel de alegere este esenţială pentru orice creştin, pentru orice ucenic al lui Hristos. Saul, Pavel de mai târziu, era educat în Scripturile Vechiului Testament, în filozofiile greceşti şi în legile romane, deci era omul ideal pentru ducerea mesajului Evangheliei atât la evrei, cât şi la Neamuri. Oamenii care-l însoţeau pe Saul spre Damasc au auzit anumite sunete, dar n-au înţeles cuvintele. În schimb, Saul a auzit personal glasul lui Isus şi a înţeles pe loc mesajul care i s-a transmis, şi în final s-a conformat poruncii primite. Prigonirea creştinilor de către Saul Îl afecta personal pe Domnul Isus care este în ceruri, dar vede tot ce se întîmplă cu slujitorii Săi din toată lumea. Saul a cerut însoţitorilor să fie dus la acea adresă din Damasc de pe strada Dreaptă unde să se întâlnească cu Anania, pe care Domnul îl înştiinţase deja că acolo, în casa lui Iuda, se află noul convertit la credinţă. Saul era încă fără vedere, sub influenţa descoperirii cereşti care i-a schimbat complet viaţa şi se ruga cerându-I lui Dumnezeu detalii cu privire la ce are de făcut în continuare, întrucât sarcinile pe care i le-a dat Sanhedrinul din Ierusalim nu mai erau de actualitate, căzuseră. Deşi cu ochii săi fizici el nu putea să vadă, totuşi într-o vedenie, ca rezultat al rugăciunii, Dumnezeu i l-a arătat pe Anania care va veni să-l caute pentru a-şi recăpăta vederea. Anania este ezitant la început, nu ar vrea să-l întâlnească pe cel mai mare prigonitor al creştinilor. Dar Domnul Isus îi dă cea mai îmbucurătoare veste: „Du-te, căci El este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte 9.15-16) În primul rând, Dumnezeu se foloseşte de Anania, un creştin de rând, un ucenic sincer şi cinstit, ca de un instrument al harului Său prin care contribuie la vindecarea trupească şi autorizarea ca apostol a lui Saul din Tars. Anania recunoaşte că se teme de prigonitorul Saul, dar Dumnezeu îi dă asigurări că Saul s-a schimbat fundamental, el fiind acum „un vas” ales de Domnul pentru transmiterea Evangheliei către Neamuri şi către împăraţii lor. În acest moment Domnul Isus face, în mesajul către Anania, o asociere interesantă între vestirea Evangheliei şi suferinţa pentru Numele Său a vestitorului. Până atunci Saul era cauza suferinţelor multor creştini cărora se lupta, dintr-o aprinsă râvnă pentru Lege, să le facă mult rău. Dumnezeu Se angajează pe Sine să-i arate lui Saul (Pavel de mai târziu, potrivit numelui său roman care înseamnă „mic”; n. n.) ce va trebui să sufere odată cu vestirea Evangheliei la Neamuri. E vorba de suferinţă cu două accente sau sensuri: ca evreu şi ca apostol al lui Hristos. Evreii au suferit în istorie din partea celorlalte popoare, începând cu Egiptul antic, continuând cu popoarele canaanite pe care evreii nu le-au distrus, dar pe care Dumnezeu le-a folosit ca instrumente de pedepsire a lor pentru păcate, asirienii pentru cele zece seminţii duse în robie de unde nu s-au mai întors până astăzi, babilonienii pentru regatul lui Iuda dus în robie pentru 70 de ani, Haman agaghitul descedent istoric din Amalec pentru evreii contemporani cu Estera şi Mardoheu din împărăţia medo-persană. În al doilea război mondial Hitler a decimat şase milioane de evrei. Ei vor suferi şi în viitor, potrivit profeţiilor biblice, „marele necaz al lui Iacov” din ultima împărăţie mondială a lui Anticrist. Suferinţa evreilor în această lume este ca un filtru dumnezeiesc prin care Duhul Sfânt a scos la lumină adevărate perle şi genii ale culturii, artei şi ştiinţei umane. Dar mai presus de toate acestea, aş vrea să vorbesc în continuare despre suferinţa Celui mai mare Evreu, care este în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu: Domnul Isus Hristos. Rabinul Saul din Tars nu s-a înspăimântat, nu s-a îngrozit în faţa acestor suferinţe şi n-a dat înapoi atunci când Domnul i-a spus, prin Anania, tot ce are de suferit pentru Numele Lui. Mărturia creştină este strâns legată în lumea aceasta de suferinţa pentru Numele Domnului Isus şi nu trebuie să ne mire deloc acest lucru aşa cum declară apostolul Petru în 1 Petru 4.12-14: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.” Suferinţa creştinului este şi un prilej prin care Duhul Sfânt îi aminteşte acestuia despre părtăşia sa la patimile şi suferinţele lui Hristos. Ea nu trebuie să fie privită ca o pedeapsă pentru greşelile şi păcatele noastre, pentru că Dumnezeu nu le poate pedepsi de două ori: şi în trupul lui Hristos pe cruce şi în viaţa noastră de fiecare zi. Mântuitorul a spus ucenicilor Săi că suferinţa lor din partea lumii, pentru Numele Lui, era o dovadă că ei nu mai aparţineau lumii. Suferinţele apostolului Pavel, prin care el s-a simţit onorat de către Domnul Isus i-au confirmat justeţea alegerii sale. Hristos l-a ales pe Saul din Tars nu în ziua aceea pe drumul Damascului, ci înainte de veşnicii, aşa cum le va scrie el mai târziu efesenilor: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Ef. 1.4-6) Pavel mărturiseşte acelaşi lucru şi creştinilor din bisericile Galatiei: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele, şi m-a chemat prin harul Său, -- a găsit cu cale... ” (Gal. 1.15) Că mărturia noastră în această lume pentru Domnul Isus Hristos ne conduce, datorită evlaviei, la suferinţă este un lucru evident care nu necesită demonstraţie. Dar m-am gândit la reciproca acestei afirmaţii, şi anume cum determină suferinţa pentru Hristos dimensiunile şi aria mărturiei noastre creştine. Avem în acest sens chiar exemplul apostolului Pavel întemniţat la Roma şi care de acolo le scrie, printre altele, şi următoarele cuvinte creştinilor din Filipi: „Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi dintre fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu. (Filip. 1.12-14) În ce priveşte lucrarea de apostol al Neamurilor, Pavel scrie Bisericii din Roma că a vestit Evanghelia în acele ţări şi ţinuturi în care Hristos nu mai fusese propovăduit şi unde el, prin harul lui Dumnezeu, a plantat noi Biserici. Prin acei credincioşi sinceri şi adevăraţi el şi-a împlinit „cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.” Pavel a fost însoţit de harul lui Dumnezeu în lucrarea lui încât: 1. În ce priveşte activitatea epistolară a scris cele mai multe epistole cu care era necesar să se completeze canonul Noului Testament; 2. A făcut 3 călătorii misionare de evanghelizare a Neamurilor sau chiar 4, dacă o socotim şi pe cea a captivităţii; 3. Ca rezultat al acestor călătorii misionare a rezultat un lanţ de Biserici în Asia Mică şi în Europa; 4. A avut şi a instruit în această perioadă de aproximativ 20-25 de ani mai multe grupe de tineri misionari, printre care se disting Luca, Tit şi Timotei. Putem afirma fără să greşim că apostolul Pavel poate fi considerat fondatorul primelor şcoli misionare şi pastorale cărora le-a pus la dispoziţie epistole tematice, cum ar fi Timotei şi Tit. El nu a fost, deci, doar un teolog scolastic aflat într-un turn de fildeş al doctrinelor pe care le-a formulat, în folosul tuturor Bisericilor de-a lungul veacurilor, ci Pavel îmbină în mod armonios teoria cu practica şi dă elevilor săi ocazii nepreţuite să înveţe de la el şi să-i urmeze exemplul personal. 5. Deşi a fost respins de propriul său popor, de evrei, apostolul Pavel face din predicarea Evangheliei către evrei o maximă prioritate. 6. A clarificat pentru totdeauna relaţia Bisericii cu iudaismul şi a demonstrat în Galateni şi Romani că Biserica nu este o ramură a iudaismului, ci este un organism viu cu totul distinct de acesta, atât prin vocaţie cât şi din punct de vedere dispensaţional. 7. În capitolele 9,10 şi 11 din Romani, Pavel ne arată că Dumnezeu nu a părăsit pentru totdeauna poporul Israel, şi adevereşte faptul important, ca un avertisment pentru creştinii dintre Neamuri, că El Se va întoarce la evrei în vremea din urmă datorită Legământului încheiat cu Avraam, Isaac şi Iacov. 8. A clarificat, de asemenea, în mod satisfăcător relaţia dintre Biserică şi oraganele statului şi ale guvernului, chemându-i pe creştini, în Romani 13, să-şi facă datoriile civice în virtutea conştiinţei lor, având în vedere faptul că „stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu”. (Rom. 13.1b) Iată cum afirmaţia Domnului către Anania din Damasc că Saul, sau mai bine zis, Pavel este „un vas ales” se confirmă cu prisosinţă. Pentru Anania, care ajunge în casa lui Iuda de pe strada Dreaptă din Damasc, Saul din Tars nu mai este un prigonitor al Bisericii, ci un frate în Hristos căruia i-a zis ca de la inimă la inimă: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi capeţi vederea (evident vederea fizică; n. n.) şi să te umpli de Duhul Sfânt.” (Fapte 9.17b) Cuvintele lui Anania s-au împlinit la clipeala ochiului: Saul şi-a recăpătat vederea şi apoi a primit botezul în apă conform poruncii Domnului Isus din marea Trimitere. După refacerea forţelor sale fizice şi psihice, prin mâncare şi odihnă trupească, Saul şi-a început imediat lucrarea în Damasc propovăduindu-L pe noul său Stăpân, pe Isus Hristos. Luca a tras următoarea concluzie cu privire la efectul umplerii cu Duhul Sfânt a lui Saul în lucrarea de evanghelizare: „... Saul se întărea din ce în ce mai mult şi-i făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul.” (Fapte 9.22) Dar nici partea a doua a apostolatului său, suferinţa, nu s-a lăsat mult aşteptată: iudeii caută să-l omoare pe Saul. Dumnezeu însă le zădărniceşte planul şi-l face scăpat prin câţiva ucenici bravi din Damasc, care l-au coborât printr-un zid dublu într-o noapte. Ajuns la Ierusalim, avea să mai treacă şi printr-un alt duş rece și anume, opinia defavorabilă a unor ucenici sceptici, care nu puteau crede că prigonitorul de altădată s-a transformat peste noapte într-un miel smerit şi blând. Saul a avut o şansă pregătită de Domnul, prin persoana lui Barnaba („fiul mângâierii”), care era un bun făcător de ucenici şi care a garantat în faţa sfinţilor din Ierusalim integritatea lui Saul şi adevărul cu privire la întoarcerea sa miraculoasă pe Calea credinţei în Hristos, Cale pe care altădată o prigonea cu înverşunare. Cu această ocazie putem vedea două feţe ale sincerităţii care se exclud reciproc: când ţinea Legea, Saul era sincer dar greşit, iar acum, când Îl urmează pe Hristos este sincer şi corect. Prin urmare, Hristos este cheia întregii vieţi a lui Saul, care de aici încolo se va numi Pavel. O altă caracteristică pozitivă pe care nu vreau s-o trecem sub tăcere în această scurtă analiză a vieţii şi activităţii apostolului Pavel este părerea sa moderată despre sine însuşi. Când vorbeşte despre apariţiile Domnului Isus în faţa apostolilor Săi, pe sine însuşi se numeşte „stârpitură” în 1 Corinteni 15.8. Când se uită la rezultatele lucrării sale în câmpul Evangheliei nu le adjudecă în favoarea sa, ci spune simplu şi smerit: „... nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine”. (1 Cor. 15.10) Pe lista celor păcătoşi pentru care a murit Isus Hristos se trece primul, aşa cum rezultă din 1 Timotei 1.15: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu.” Dacă dragostea pentru Dumnezeu a omului iertat de păcate este direct proporţională cu numărul păcatelor sale, rezultă că potrivit locului pe care Pavel îl ocupă în lista celor păcătoşi el este campion în ceea ce priveşte iubirea sa pentru Domnul Isus. O altă componentă care reflectă caracterul său integru este respectul personal pe care Pavel l-a purtat apostolilor Domnului din Ierusalim. Pentru exemplificarea acestei atitudini şi pentru căpătarea siguranţei că predică adevărata Evanghelie, în Galateni 2.1-2 apostolul face cititorilor epistolei sale următoarea mărturisire: „După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” Cineva spunea că o lucrare a lui Dumnezeu se face într-un timp anume, dar lucrarea Duhului Sfânt la caracterul nostru se face cu multă migală şi durează toată viaţa.