Tânărul Ioan Marcu i-a însoţit pe Barnaba şi pe Pavel în prima călătorie misionară care a început cu Seleucia, apoi a continuat cu Salamina din Cipru. Luca ne spune că, după ce grupul misionar a plecat din Pafos şi a ajuns în Perga Pamfiliei, însoţitorul apostolilor, Ioan Marcu a luat decizia să-i părăsească şi să se întoarcă din drum în Ierusalim. (Fapte 13.13) Nu ştim care i-a fost motivul acestei alegeri greşite. Luca nu intră în detalii, dar mai târziu la începutul celei de a doua călătorii misionare Pavel şi Barnaba au fost confruntaţi cu o problemă care a dus la despărţirea lor în ce priveşte lucrarea Domnului. Aplicând principiul vizitării bisericilor înfiinţate în prima călătorie, Pavel a propus să dea startul la următoarea misiune: „Să ne întoarcem şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac.” (Fapte 15.36) Barnaba voia să-l reintroducă în grup şi pe Ioan Marcu, dar Pavel n-a fost de acod cu acest lucru, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Perga Pamfiliei. Această neînţelegere a fost destul de mare, încât Pavel şi Barnaba s-au despărţit şi fiecare şi-a luat colaboratorul şi a plecat într-o altă direcţie: Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu şi au plecat cu corabia în Cipru, iar Pavel l-a luat pe Sila şi au plecat spre Siria şi Cilicia pentru întărirea Bisericilor. E de notat tonul sobru şi lipsit de entuziasm prin care Luca nu dă niciun verdict cu privire la incidentul dintre cei doi mari apostoli. El a urmărit un principiu important şi anume, continuarea lucrării de evanghelizare în viitoarele călătorii misionare. Da, a fost un incident din cauza unor opţiuni diferite, dar cei doi slujitori ai lui Dumnezeu n-au dat niciun fel de câştig celui rău. Dimpotrivă, Ioan Marcu a fost recuperat de Barnaba, iar Pavel şi-a lărgit grupul la 4 persoane, grup în care au mai intrat tânărul Timotei din Listra şi evanghelistul Luca, un bun şi statornic colaborator şi prieten al apostolului Neamurilor. Poate din ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel în relaţia cu Barnaba au izvorât şi sfaturile constructive pe care mai târziu le-a dat creştinilor din Filipi: „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere să umblăm la fel.” (Filip. 3.15-16) Decât o ceartă lumească între slujitorii Evangheliei mai bine o separare în folosul Evangheliei, dacă e posibil. În fond, atât Pavel, cât şi Barnaba şi-au făcut propriul grup de misiune. E adevărat că doctorul Luca nu l-a mai urmărit pe Barnaba, ci a notat cu atenţie în continuare faptele Duhului Sfânt săvârşite prin Pavel şi noii săi colaboratori. Înţelegem că Ioan Marcu n-a fost deloc gelos pe Timotei din moment ce bătrânul apostol Pavel îi scrie ultima scrisoare din închisoarea Romei lui Timotei, şi în 2 Tim. 4.11 îi cere să i-l aducă pe Marcu, pe motiv că are nevoie de ajutorul lui în lucrarea Evangheliei. Este o rugăminte care reabilitează memoria lui Ioan Marcu, căruia Duhul Sfânt i-a dat şansa să corecteze acea alegere greşită din prima călătorie misionară a lui Pavel, făcând o alegere nouă şi de folos Împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi fusese respins la începutul celei de a doua călătorii misionare de către Pavel, acum Marcu este acceptat. Pavel a fost gata să ierte şi să uite, demonstrând astfel că poseda semnul unui mare om al lui Dumnezeu. Putem, de asemenea, presupune că Marcu a căpătat un plus de experienţă în slujire alături de Barnaba. Mai târziu, Ioan Marcu este pomenit şi de apostolul Petru în salutările cu care îşi încheie prima sa epistolă: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu.” (1 Pet. 5.13) Până la urmă, Ioan Marcu nu a colaborat numai cu apostolul Pavel, ci în cele din urmă el a devenit şi un bun colaborator al apostolului Petru, care l-a numit chiar fiul său spiritual. Din exprimarea lui Petru s-ar putea înţelege că el l-a adus pe Ioan Marcu pe calea credinţei. Se spune că Ioan Marcu era văr cu Barnaba (Col. 4.10). Marcu l-a însoţit pe Pavel în „slujirea lor din timpul foametei” (Fapte 11.27-30). Unii spun că Evanghelia lui Marcu este „vocea lui Petru”, care l-a consiliat pe Marcu în calitate de prim martor ocular la anumite semne şi minuni săvârşite de Hristos în mijlocul evreilor din vremea aceea. Noi, astăzi, citind şi împlinind cuvântul lui Dumnezeu din Noul Testament, avem şansa să devenim pentru semenii noştri „o epistolă vie” scrisă de Duhul Sfânt, nu pe coli de hârtie, ci pe inimile oamenilor care se pocăiesc şi se întorc la Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute să nu ratăm această şansă istorică.