Credința plăcută Domnului

                                   Matei 15:21-28

            Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului.

            Și iată că o femeie cananeancă, a venit din ținuturile acelea, și a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.”

            El nu i-a răspuns nici un cuvânt.

            Și ucenicii Lui s-au apropiat și L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.”

            Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”

            Dar ea avenit și I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!”

            Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor, și s-o arunci la căței!”

            „Da, Doamne”, a zis ea, „dar și cățeii mănâncă fărâmiturile care cad la masa stăpânilor lor.”

            Atunci Isus i-a zis: „O femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești!” Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”

            O vorbă spune că atunci când vrei să gătești o mâncare, oricât de bun bucătar ai fi, să faci lucrul acesta flămând, pentru ca să poți da gust preparatului.

Dar am constatat că cel mai greu este să prepari „mâncarea spirituală”, pentru cei sătui dar și pentru cei bolnavi.

Pentru că cei sătui de predici, sătui de Scriptură, nu mai simt nevoia să mai mănânce și orice le-ai oferi nu-i simt gustul și nu simt nici o plăcere în preparat.

Iar cei bolnavi, sunt apatici, lipsiți de orice interes, nu au poftă de mâncare, nu au apetit.

            Poți să le dai orice bunătate, poți să prepari predica, cu cele mai frumoase cuvinte din Scriptură.

Pe ei nu-i interesează!

            Totuși, pentru seara aceasta, am „gătit”, nu singur, este adevărat, ci cu ajutorul Duhului Sfânt, un preparat, numit: Credința!

Nu orice fel de credință, ci credința plăcută Domnului!

            Și mă rog, ca ingredientul special care să deschidă apetitul fiecăruia, să fie Duhul Domnului.

El să dea gust și să-l facă apetisant!

            Ca orice lucru de sub soare și credința are câteva caracteristici și câteva criterii fără de care nimeni nu poate să fie plăcut Domnului Isus.

            Și putem să spunem că, Mântuitorul apreciază credința fiecăruia după caracteristicile stabilite de El în Legea dragostei și niciodată nu apreciază criteriile, sau principiile stabilite de om.

            Noi de multe ori ne stabilim niște puncte de vedere și niște repere în credință și dacă nu le vedem cu ochii de carne, de multe ori ne îndoim de împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu.

De multe ori ne zidim credința pe sentimente, pe emoții, pe stări de moment, pe influențe exterioare.

            Spre exemplu în Evanghelia după Marcu 4:40 Domnul Isus îi ceartă pe ucenici și le spune: „voi tot nu aveți credință?”

            În altă parte tot la fel îi apostrofează Isus pe ucenici și le spune: „mică vă este credința.”

            Observăm că și ucenicii Domnului, credeau în ceea ce vedeau cu ochii de carne și nu în cuvintele Mântuitorului.

Credința lor se baza pe simțuri și nu puteau să înțeleagă ce înseamnă să crezi și să nădăjduiești în lucrurile care sunt doar la nivel de promisiuni din partea lui Dumnezeu.

            Nu întâmplător ucenicii l-au rugat pe Domnul Isus la un moment dat, venindu-și în fire, să le dea o credință mai mare: Luca 17:5 „Mărește-ne credința”. L-au rugat ucenicii!

            Pentru că o credință mare, mai întâi este caracterizată de claritate, de limpezime, de precizie.

Credința autentică nu bâjbâie prin ceața a fel de fel de învățături, nu se uită la furtună, nu se clatină la cel mai mic val și nu neagă adevărul lui Dumnezeu.

            Femeia siro-feniciană a știut foarte clar și a înțeles că fetița ei „era muncită de un drac”, și nu a pus suferința ei pe seama vreunei boli psihice, așa cum se întâmplă în zilele noastre de multe ori.

Femeia a știut și în același timp a crezut cu tărie și cu precizie, că numai Isus, adică, cineva mai mare și mai puternic, putea să o elibereze pe fetița ei de sub stăpânirea demonilor.

            Lucrul acesta arată foarte clar faptul că, un credincios cu credință mare (sunt și credincioși cu credință mică, sau chiar lipsiți de credință, conform cuvintelor Mântuitorului), va deosebi îndată orice duh străin și orice demon, fie el demon de mândrie, fie un demon rebel, răzvrătit, recalcitrant, sau un alt duh necurat, sau obraznic.

            O credință mare, în al doilea rând, Îl recunoaște pe Isus ca Domn și Dumnezeu, singurul care poate mântui, ierta orice păcat, izbăvi din necaz și de sub puterea oricărui duh.

            Fie duh de boală, de amărăciune, de tristețe, de necredință…

            În al treilea rând, un om care are o credință mare se poartă cu smerenie.

            Pavel și Barnaba în Iconia (2 Timotei 3:11)

            Petru și Ioan la Templu (Fapte 3)

            Femeia aceasta dintre neamuri a venit la Domnul Isus fără să pretindă că are vreun merit.

            Și răspunsul pe care i l-a dat Domnul Isus i-ar fi făcut pe mulți să plece dezamăgiți și să persiste mai departe în starea lor grea, deplorabilă, mizerabilă.

            De fapt în primul moment, Isus nu i-a răspuns nimic, parcă nebăgând-o în seamă, apoi vedem că Domnul Isus a asemănat-o cu un „câine”, dar ea rămas credincioasă, supusă și neabătută în cererea ei știind că Singurul care poate să o ajute, este Isus Cristos, fiul lui David.

            Încrederea în Dumnezeu, nădejdea, speranța, și așteptarea izbăvirii fac parte din viața de credință și mai ales, a celor spălați în Jertfa Mielului.

            Ieremia 17:7 „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul.”

            Mulți însă, se încred în om și așteaptă izbăvire de la oameni.

            Nu cunoști un medic bun?

            Nu cunoști pe cineva la Primărie?

            Sau nu ai pe cineva sus pus să rezolve problema mea?

            Acestea sunt întrebări uzuale.

           Dar, dacă am avea credință, am ști că dincolo de oamenii cu știință, sau cu influență în orice domeniu, fie medical, spiritual, economic, sau social, este Unul care poate rezolva orice problemă, oricât de grea ni s-ar părea nouă la un moment dat.

         Femeia cananeancă a avut credința mare și în credincioșia ei, a crezut cu tărie că Domnul Isus poate să o ajute și poate să îi vindece fetița. Versetul 25: „Doamne, ajută-mi!”

            În al patrulea rând, o credință mare este sinceră, neprefăcută, fără gânduri ascunse și vede numaidecât momentul oportun izbăvirii.

           Femeia având o credință mare, Însuși Domnul recunoaște lucrul acesta, a profitat de ocazia întâlnirii cu Isus. Poate o șansă unică în viața ei.

Dacă ar fi ratat întâlnirea aceasta, poate că fetița ei nu s-ar fi vindecat niciodată.

       Ea a acceptat, a primit cuvintele Învățătorului, care i-a spus că nu poate să ia pâinea de la gura copiilor, dar în nădejde, a insistat și I-a răspuns prin credință că un „câine”, are dreptul la firimiturile care cad de la masa copiilor.

        Cuvintele acestea L-au bucurat pe Domnul, I-au înviorat sufletul și L-au determinat să rostească o binecuvântare și o hotărâre în dreptul femeii, căreia Biblia nu-i dă numele, pentru că în locul ei putem să fim oricare dintre noi și Domnul Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne punem prin credință, numele:

„O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.”

          Ca o concluzie, ceea ce învățăm din textul acesta, este faptul că, Domnul răsplătește întotdeauna credința curată, sinceră, smerită, clară și precisă, fără interese sau gânduri ascunse.

     Domnul apreciază și onorează credința bazată pe criteriile, pe reperele și pe caracteristicile pe care le-a inserat și le-a înregistrat prin Duhul Sfânt în Legea dragostei.

            Domnul să ne mărească credința, pentru că numai în credință avem biruință!