Isus cel înviat din morţi S-a arătat unui grup de 7 ucenici, printre care se afla şi Petru la ţărmul Mării Tiberiadei. Ei au revenit la vechea lor meserie de pescari, deoarece „şcoala” pentru meseria cea nouă de „pescari de oameni” încă nu fusese absolvită din punct de vedere spiritual. Duhul Sfânt ne arată, prin pana evanghelistului Ioan, că alegerea Domnului Isus cu privire la Petru n-a fost greşită, în ciuda păcatelor lui. Această afirmaţie este valabilă pentru fiecare creştin, dacă harul divin lucrează în viaţa lui. Scopul principal pentru care Isus venise acolo era să stea de vorbă cu ucenicul Petru, căruia i-a promis cheile Împărăţiei. Între timp, până la cruce, Petru a greşit grav şi s-a lepădat de trei ori de Isus spunând că nu-L cunoaşte. Poate că era mai bine să spună: „Îl cunosc, dar nu atât de bine cât ar trebui să-L cunosc!” Cunoaşterea Domnului Isus este o parte a vieţii veşnice şi Petru, deşi s-a căit şi a plâns cu amar în noaptea lepădării sale, avea totuşi nevoie de o întâlnire cu Domnul Isus înviat din morţi. Era nevoie ca Domnul să-i mai poruncească o dată: „Tu vino după Mine!” (Ioan 21.21) A călca pe urmele lui Hristos înseamnă să exersezi adevărata dragoste de păstor pentru turma Domnului. Iubirea Păstorului ceresc pentru oile Sale, indiferent că sunt dintre evrei sau Neamuri, s-a arătat pe cruce. De aceea, Petru trebuia să meargă pe urmele dedicării lui Isus Hristos. Nu putem spune că am înviat împreună cu Isus, dacă dragostea Lui nu stăpânesşte literalmente inima şi viaţa noastră. Putem să-L întânim pe Isus pentru o favoare personală, de exemplu pescuitul care să ne furnizeze hrana zilnică. Putem căuta prezenţa Lui în Biserică pentru o viaţă socială, întrucât este greu să rămânem singuri. Putem să-L căutăm pentru alte motive legate de specificul vieţii şi activităţii noastre. Dar cel mai mare motiv pentru care Petru s-a întâlnit cu Isus era acela ca să-l înveţe cum trebuie să-L urmeze. Pentru că, de fapt, asta i-a spus Domnul Isus în final: „Lasă-l acum pe Ioan, tu vino după Mine!” Toată masa de prânz, cu peştii proaspeţi prinşi în prezenţa Domnului şi toată discuţia despre iubirea pentru Mântuitorul se circumscriu poruncii „Vino după Mine!”. În acest mod ne identificăm cu persoana şi misiunea de Păstor a Domnului Isus, care îşi caută şi acum oaia pierdută. Fiecare dintre noi eram oaia cea pierdută pentru care Isus a părăsit cerul şi a venit să ne caute pe coclaurile vieţii noastre. Petru se lepădase de Isus, dar acum trebuia să facă ceva concret pentru Isus: să se lepede de sine însuşi. Numai lacrimile pocăinţei sale amare din noaptea lepădării nu erau destule dovezi în favoarea lui Isus. Pocăinţa presupune şi lacrimi, dar ea înseamnă ceva mai mult, o întoarcere totală spre Isus, lepădându-te de vechiul eu. Motivul real şi profund al acestei întoarceri către Isus trebuie să fie dragostea pe care o învăţăm de la El. El a venit să pască „mieluşeii, oiţele şi oile” turmei lui Dumnezeu. Petru i-a spus de trei ori „Te iubesc!”, dar în realitate iubirea pentru Isus se experimentează în lucrarea de păstorire a turmei Sale, care este Biserica Sa, Trupul Său spiritual. Astfel se realizează principiul transferului de dragoste de la Dumnezeu, care este nevăzut, la fratele văzut de către noi „în carne şi oase” şi cu care ne rugăm împreună în Biserică. Dumnezeu nu ne crede afirmaţia noastră că Îl iubim pe El, dacă pe fratele pe care îl vedem în Biserică îl urâm. Cu alte cuvinte, Domnul Isus îi spune lui Petru: „Dacă tu Mă iubeşti pe Mine aşa cum spui, arată te rog această dragoste pentru mieluşeii Mei, pentru oiţele Mele şi pentru oile turmei Mele.” La a treia întrebare Petru s-a întristat văzând că Domnul îl întreabă iar „Mă iubeşti?”. Dar eu cred că întristarea lui Petru, în prezenţa Domnului Isus, era de bun augur şi-l conducea spre pocăinţa cea adevărată prin care renunţăm la iubirea de noi înşine, ca să-L iubim numai pe Domnul. Isus Se va înălţa la cer şi va trimite Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. Dar Biserica primară avea nevoie şi de un păstor uman care s-o iubească şi să se îngrijească de nevoile ei. Cu gândul la întâlnirea cu Hristos de pe ţărmul Tiberiadei, apostolul Petru a dat următoarele sfaturi prezbiterilor şi păstorilor de Biserici din vremea sa: „Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi voi, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu (prin iubire; n. n.); nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţire, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate vesteji, a slavei.” (1 Pet. 5.1-4) Isus a stat la masă cu ucenicii Săi care erau şi obosiţi şi flămânzi. Era o dovadă clară şi concretă cu privire la felul în care Dumnezeu le va purta de grijă cu condiţia ca ei să-L urmeze pe Isus. Aceasta înseamnă să căutăm neprihănirea şi Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât orice mâncare, haine sau distracţii. Masa Domnului este mai bună decât orice masă din această lume. Hrana Lui ne satură cu adevărat, ne păzeşte de orice boală, ne ajută să fim mulţumitori cu ceea ce avem fără să ne uităm în farfuria altuia. „Peştele şi pâinea” erau pe vremea primilor creştini semnul smereniei, simplităţii şi modestiei vieţii creştine. Dumnezeu nu ne-a promis nicăieri o viaţă extravagantă şi de lux, dar sunt sigur că, potrivit Sfintelor Scripturi, nu va îngădui niciodată ca fiii şi fiicele Sale să moară de foame. Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi de mâncare şi a făcut acest lucru într-un sens demonstrativ, dacă vreţi, ca şi noi să facem la fel cu alţii care, din păcate, nu au ce mânca. Împărţind hrana cu ceilalţi cum a făcut Domnul, arătăm că harul divin este un izvor nesecat. Faptul că Domnul Isus li s-a arătat a treia oară ucenicilor Săi arăta, după părerea mea, cât de importantă era în ochii lui Isus, acţiunea de reabilitare a ucenicului Petru. Mântuitorul era interesat să distrugă orice rivalitate dintre ucenici, aşa cum părea să existe la un moment dat între Ioan şi Petru. Soluţia era ca Petru să-L urmeze pe Isus şi să-l lase în pace pe Ioan. Dumnezeu are de lucrat într-un mod deosebit, prin Duhul Sfânt, cu fiecare slujitor al Său. Dacă Îl urmezi pe Isus, aşa cum i s-a cerut ucenicului Petru, îţi este accesibilă toată supunerea Domnului Isus în faţa Tatălui ceresc. În astfel de condiţii, orice rivalitate dintre slujitorii lui Dumnezeu îşi pierde sensul. Acum urmează dialogul nemuritor dintre Isus şi Petru, din care doresc ca Duhul slavei să facă un instrument real pentru propria noastră reabilitare, atunci când greşim faţă de Domnul Isus şi-L întristăm pe Duhul Sfânt. În aceste condiţii, eu parcă aud în inima mea o voce care mă întreabă: „Tu Mă iubeşti cu adevărat, dacă ai făcut ceea ce ai făcut?” La o asemenea întrebare, repetată sau nu, nu poţi decât să te-ntristezi ca Simon Petru. E un moment de trezire în care nu mai poţi ascunde nimic de Acela care vede toate lucrurile. Nu mai poţi să-L urmezi pe Isus, aşa cum El ne cere fiecăruia din noi, cu păcate nemărturisite. Petru a recunoscut de trei ori că Îl iubeşte pe Domnul. Nu se mai putea ca El, Isus, să-i mai pună în faţă păcatul lepădării sale. De ce? Explicaţia este simplă: pentru acel păcat şi pentru toate păcatele noastre Isus a murit pe cruce ca Miel al lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu în ce priveşte ispăşirea a fost satisfăcută, plata răscumpărării a fost realizată, iertarea s-a făcut pe baza sângelui lui Hristos, neprihănirea lui Isus a fost trecută în contul nostru. Acum, prin moartea şi învierea Lui suntem eliberaţi de orice robie, de lume, de diavolul şi de robia fricii de moarte. Suntem liberi să-L iubim şi să-L slujim pe Domnul Isus. Notaţi ordinea pe care am preferat-o conform dialogului lui Isus cu ucenicul Petru: întâi să-L iubim, apoi să-L slujim. Ce se întâmplă dacă procedăm invers? Vom cădea încet-încet pe panta legalismului. Numai dragostea personală pentru Isus este împlinirea Legii şi ne păzeşte de legalism, dându-ne imbold pentru slujirea Bisericii. De aceea, în dialogul Domnului Isus cu Petru, întrebării „Mă iubeşti?” i-a urmat întotdeauna o slujire concretă legată de Biserică. Acest mod interesant de a corela iubirea pentru Isus cu slujirea în Biserică este salvator pentru dragostea noastră, „bolnavă” uneori de sentimentalism ieftin sau de legalism. Există, din păcate, şi un alt pericol sesizat de Domnul Isus când a cercetat Biserica din Efes şi pe păstorul acesteia. În descrierea făcută acelei Biserici, cu tot activismul şi slujirea ei generoasă, Domnul S-a plâns că ei au părăsit (nu e vorba că au pierdut; n. n.) dragostea dintâi pentru El. E un caz foarte grav, care ne face să înţelegem că Domnul Isus cântăreşte cu dreptate faptele noastre şi nu se poate să-L inducem în eroare, ca Anania şi Safira din Fapte 5. E ca atunci când un comerciant hoţ şi rău inteţionat falsifică greutăţile de metal ale unui cântar cu scopul de a-şi înşela clienţii. Există anumite versete biblice în cartea unui profet din Vechiul Testament în care acest păcat este condamnat cu asprime. Care este antidotul oferit de Domnul Isus Bisericii decăzute din dragostea dintâi care se afla în Efes, şi unde o vreme a fost păstor Timotei şi chiar apostolul Ioan? „Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Apoc. 2.5) Soluţia lui Hristos pune în contrast două feluri de fapte: faptele dragostei dintâi şi faptele făcute după ce efesenii au părăsit dragostea dintâi. Aici nu este vorba de sentimente sau de iubiri declarative, ci de fapte reale, dar făcute cu scopuri diferite. Este importantă motivaţia acestor fapte. Faptele dintâi izvorau în totalitate din dragostea sinceră pentru Hristos, acea dragoste despre care l-a întrebat Hristos pe Petru, şi nu greşim dacă ne imaginăm că aceleaşi întrebări ni le pune şi nouă astăzi. Faptele dintâi, ca un comentariu personal, erau de valoarea „aurului, argintului şi pietrelor scumpe”. Faptele dragostei dintâi nu aduceau slavă oamenilor, ci lui Dumnezeu. Faptele de pe urmă ale Bisericii din Efes nu L-au mulţumit pe Domnul Isus. De ce oare? Sunt ele de valoarea „lemnului, a fânului sau a trestiei”? Da, s-a produs între timp o schimbare negativă în inimile lor, e vorba de motivaţie. În România comunistă era un proverb pe care-l spuneam sau îl ascultam cu o plăcere dubioasă: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim.” Munca era de umplutură şi ne bucuram când ne venea timpul să mergem acasă. Ceva de felul acesta s-a întâmplat şi cu Biserica din Efes, care prin vocea păstorului ei zicea la unison: „Dacă nu se poate altfel, merge şi aşa.” Cum se traduce această atitudine în limbajul Domnului Isus? „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Nu era vorba că au pierdut-o din neveghere, în mod accidental. Ei toţi s-au debarasat de dragostea dintâi fără nicio mustrare de conştiinţă, în mod deliberat şi voluntar. Totuşi, aveau nişte fapte religioase în virtutea inerţiei, încă îşi mai păzeau doctrinele corecte, încă mai rezistau pe frontul răbdării şi al suferinţei creştine. Nouă ca oameni ni se pare că aceste standarde morale şi spirituale ale Efesului decăzut aveau un anumit nivel spiritual. Aceasta este evaluarea noastră omenească şi nu seamănă deloc cu analiza pe care o face Domnul Isus Hristos. Poate fi şi o dovadă a distanţei mari care există la un moment dat, potrivit Bibliei, între gândurile omului şi gândurile lui Dumnezeu. Era nevoie de o pocăinţă sinceră şi de o întoarcere personală la dragostea dintâi pentru Hristos. Altminteri, sfeşnicul Bisericii respective era în pericol să fie ridicat de către Domnul Isus, Capul Bisericii. Această măsură excepţională este similară cu desfiinţarea Bisericii. Întoarcerea la dragostea lui Hristos, numită „dragostea dintâi” în cartea Apocalipsei lui Ioan, necesită şi presupune lepădarea noastră de iubirea de sine. Lui Petru, în dialog cu Domnul Isus pe malul Mării Tiberiadei i s-a arătat modul clar cum trebuie să-L urmeze pe Hristos, slujind asemenea Mântuitorului turma lui Dumnezeu. E posibil ca pastorul Bisericii din Efes să nu-L fi iubit pe Domnul aşa cum i-a cerut Isus lui Simon Petru, şi de aici toate rezultatele legate de abandonarea voluntară a dragostei dintâi. Dragostea dintâi nu vizează neapărat primele unităţi de timp (primele ore, zile, luni sau ani) când ne-am întors la Dumnezeu. Poate că unii dintre noi eram atunci foarte tineri, plini de avânt şi de râvnă pentru Evanghelie. Intensitatea trăirii noastre pentru Dumnezeu era maximă. Cred că ar trebui să legăm înţelegerea dragostei dintâi cu faptul că Hristos este Cel întâi născut dintre cei morţi prin înviere. Iar Biserica Sa este „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului cel nou, şi de sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. (Evrei 12.23-24) Noi am fost născuţi din nou nu pentru universul dintâi, care este corupt din pricina păcatului, ci pentru a fi „o făptură nouă” deoarece „cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5.17) Faptele dragostei dintâi nu sunt performanţa omului vechi şi poate religios, care a fost răstignit pe cruce împreună cu Hristos, ci sunt rodul Duhului Sfânt care lucrează în noi şi ne dă atât voinţa cât şi înfăptuirea lor. Firii pământeşti nu-i place să lucreze pentru Altul, adică pentru Hristos. Este un non sens să presupunem că Duhul Sfânt i-ar da concurs firii pământeşti la realizarea faptelor bune. Aşa stăteau lucrurile în Biserica din Efes: ei se bazau pe vechime, pe statistici, pe tradiţie, pe doctrine bine puse la punct, dar le lipsea dragostea dintâi, deşi sfeşnicul Duhului Sfânt încă nu fusese retras. În acest context, nu mai contau lucrurile bune sau relativ bune, pe care le mai aveau. Nouă ne place să îmbrăţişăm şi să aplicăm principiul compensării de care fac mult caz catolicii: am făcut şi lucruri rele, dar am făcut mai multe lucruri bune decât rele. Atunci Dumnezeu să facă un calcul şi să vadă că lucrurile noastre bune le depăşesc la număr pe cele rele şi în final să ne trimită în Rai. Dacă va fi aşa, oamenii aceştia vor avea cel puţin o problemă: cum vor putea să stea în Rai lângă tâlharul mântuit pe cruce când acesta n-a făcut în viaţa sa prea multe lucruri bune? ! ... În dragostea dintâi, priorităţile noastre sunt clare: întâi Isus Hristos, apoi vin la rând celelalte persoane. Doar prin El şi pentru El suntem cu adevărat utili familiei noastre şi societăţii în care fiinţăm. Degeaba aveau creştinii efeseni şi anumite lucruri bune printre ei, dacă le lipsea rodul dragostei dintâi pentru Hristos. A fost mulţumit Domnul Isus de frunzele smochinului neroditor sau El căuta rodul acestuia? În final, smochinul fiind blestemat de Domnul Isus s-a uscat pe loc. Această imagine a smochinului neroditor şi uscat zugrăveşte, în mod plastic, tragedia spirituală a acelor Biserici cărora Hristos le ridică sfeşnicul Duhului Sfânt din mijlocul lor. În concluzie, dragostea dintâi filtrează priorităţile noastre printr-un discernământ matur. În viaţa de fiecare zi Duhul este biruitor asupra firii şi credincioşii sunt uniţi în dragoste, sfinţenie şi adevăr, aşteptând din cer pe Domnul nostru Isus Hristos. Maranata! Domnul nostru vine!