Puţine sunt personajele biblice care au dobândit pe parcursul vieţii lor asemănări atât de fidele cu Domnul Isus Hristos ca Iosif, fiul lui Iacov. Iosif domină sfârşitul cărţii Geneza tocmai din acest motiv, anume că el se apropie foarte mult de personajul central pentru care a fost scrisă întreaga Biblie: Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt are atâta răbdare cu fiecare dintre noi încât El ne călăuzeşte pe calea desăvârşirii „până vom ajunge toţi la unirea crdinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.” (Ef. 4.13) De aceea, doresc ca în secţiunea ce urmează să ne facem cu toţii un inventar al calităţilor noastre prin care ne asemănăm cu Domnul Isus Hristos. Un ajutor în această privinţă putem primi în continuare privind cu atenţie şi analizând viaţa lui Iosif, fiul lui Iacov, unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Domnului Isus Hristos. Iosif a fost iubit de tatăl său Iacov, pentru că era primul fiu al Rahelei, pe care Dumnezeu a vindecat-o de infertilitate. În ce priveşte relaţia Sa cu Tatăl ceresc şi cu ucenicii Săi, Mântuitorul afirmă următoarele în rugăciunea Sa de Mare-Preot: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17.24) Iosif a mustrat păcatul fraţilor săi întocmai cum va proceda şi Domnul Isus cu membrii familiei Sale, când aceştia vor încerca să-I facă o altă agendă decât cea pe care i-o dăduse Tatăl ceresc. În Matei 23 găsim cele mai aspre şi caustice mustrări pentru farisei şi cărturari, pentru saducheii şi preoţii care duceau în rătăcire poporul Israel. Uneori el i-a mustrat chiar şi pe ucenicii Săi când aceştia se certau între ei pentru întâietate sau nu aveau credinţă biblică în spusele Domnului. Să nu uităm că îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii. Iosif a fost urât de fraţii săi şi vândut unor străini pentru 20 de arginţi. În cartea Psalmilor lui David Domnul Isus vorbeşte prin pana psalmiştilor cu sute de ani înainte de a veni în lume: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor să mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi; trebuie să dau înapoi ce n-am furat.” (Ps. 69.4) Cred că în expresia „mai mulţi decât perii capului” Domnul nu-i include numai pe vrăjmaşii din timpul vieţii Sale pământeşti, ci pe toţi acei duşmani înverşunaţi care se vor ridica împotriva Sa şi a urmaşilor Săi de-a lungul veacurilor. Mai mult, Mântuitorul îşi avertizează ucenicii că şi ei vor fi urâţi de lume, după cum şi El a fost urât fără temei. De ce? Pentru că noi trebuie să ne asemănăm cu El în toate privinţele. Fiii mai mari ai lui Iacov l-au pedepsit pe Iosif, fratele lor mai mic, aruncându-l într-o groapă. El venise la ei cu gânduri bune, să le aducă merinde, să-i întrebe de sănătate, dar ei s-au comportat foarte urât cu el şi l-au pedepsit pe nedrept. Era o disproporţie uriaşă între acuzaţia de denunţ de care susţineau ei că s-ar face vinovat Iosif şi pedeapsa care a urmat când l-au văzut singur şi fără apărare. Ce să mai vorbim despre tratamentul inuman şi barbar la care a fost supus Noul nostru ”Iosif”, Isus Hristos, după ce a fost arestat în grădina Ghetsimani şi dus la judecată: trei procese civile, trei procese religioase. A fost bătut, a fost scuipat, a fost acuzat pe nedrept şi s-au spus multe minciuni împotriva Lui care au căzut una câte una. Isaia spune cu sute de ani înainte de răstignire: „El era străpuns pentru fărădelegile noastre.” Iosif, după întemniţarea sa nedreaptă, a fost scos afară şi pus pe cea mai înaltă treaptă în Egipt, după Faraon. El a devenit salvatorul lumii deoarece toată lumea de atunci, confruntată cu o foametea mondială, trebuia să vină la Iosif în Egipt şi să cumpere pâine. Paralela cu Domnul Isus este evidentă: în Împărăţia de o mie ani Hristos va conduce întreaga planetă, pe care o va înnoi şi o va binecuvânta cu un belşug de hrană mult mai mare decât cel ce era în Egipt în vremea lui Iosif. Iosif s-a căsătorit cu o egipteancă după ce a devenit prim-ministrul Egiptului şi era urât de fraţii săi. Mireasa şi soţia Domnului Isus este formată cu precădere de către credincioşii dintre ne-evrei, timp în care evreii se află într-o împietrire naţională prevăzută de Dumnezeu până la o vreme. Sunt multe de spus aici, dar ne rezumăm doar la atât: Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii şi se ocupă de fiecare naţiune într-un mod specific, potrivit stării şi nevoilor sale. Haina piestriţă a lui Iosif era semnul afecţiunii speciale a tatălui său Iacov. Tot astfel, despre Domnul Isus se spune în Psalmul 45.7: „Tu iubeşti neprihănirea şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă.” Visurile lui Iosif aveau un caracter profetic cu privire la viitorul său, când fraţii săi se vor pleca în faţa lui. Vechiul Testament conţine multe prorocii cu privire la Isus Hristos: naşterea şi locul unde Se va naşte, viaţa şi activitatea Sa mesianică, moartea, îngroparea şi învierea Sa din morţi, înălţarea în slavă şi revenirea din nou pentru poporul Său, fie că este vorba de Biserică, fie că este vorba de Israel. Iacov a fost minţit de copiii săi, exact aşa cum făcuse şi el cu tatăl său Isaac. Poporul Israel a fost indus în eroare de către mai-marii lui religioşi, care l-au minţit cu privire la identitatea lui Isus Hristos şi la învierea Sa din morţi susţinând că El n-a înviat cu adevărat, ci ucenicii Lui au venit şi i-au furat trupul. Aşa cum patriarhul Iacov nu era perfect şi a avut greşelile şi păcatele sale, aceleaşi lucruri se pot spune şi despre întregul popor Israel. Iosif a fost dat pe mâna madianiţilor, Isus Hristos a fost dat pe mâna romanilor ca să fie judecat şi răstignit pe cruce. Iosif a fost biruitor în ispite, fiind în casa lui Potifar când şi-a lăsat haina şi a fugit din casa seducătoarei soţii a acestuia. Isus Hristos a fost dus de Duhul în pustiu, unde Satan l-a ispitit timp de 40 de zile şi unde Domnul a ieşit biruitor folosind cu succes Cuvântul scris al lui Dumnezeu. În această postură de biruitor al lui Satan, în pustiu, Domnul Isus Hristos contrastează puternic cu primul Adam, care a fost învins de şarpe în grădina Edenului. Vedem cum tânărul Iosif şi-a lăsat haina, dar şi-a păstrat caracterul şi integritatea. Mai târziu avea să primească o cunună de prim-ministru. Iosif n-a fost executat, ci aruncat în temniţă. Adevărul din Romani 8.28 („Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”) este minunat ilustrat în Geneza 39, când ajunge pentru a doua oară în lanţuri. Timpul petrecut în temniţă de Iosif a fost o pregătire pentru funcţia de prim-ministru al Egiptului. Testul pentru Domnul Isus s-a petrecut în Nazaret până la vârsta de 30 de ani. Dumnezeu era cu Iosif şi când lucrurile îi mergeau bine, dar şi când a ajuns acuzat pe nedrept şi aruncat în inchisoare. Petru mărturiseşte pentru sutaşul roman Corneliu şi pentru cei din casa lui că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El”. (vezi Fapte 10.38) Iosif trăieşte deasupra împrejurărilor. Domnul Isus Şi-a dat viaţa pentru noi şi tot El a avut puterea să reintre în posesia ei prin învierea din morţi. Niciun duşman n-a avut putere să-L abată din drum. Chiar condamnarea la moarte s-a făcut pe baza declaraţiei Sale că este Fiul lui Dumnezeu (vezi Mat. 26.63-66). Înţelepciunea lui Iosif s-a revelat prin tălmăcirea visurilor celor două personaje cu care a fost întemniţat: brutarul şi paharnicul lui Faraon. Era sigur că Dumnezeu va lucra întocmai după tălmăcirile sale. El L-a slăvit pe Dumnezeu şi i-a slujit pe alţii în împrejurări potrivnice. Domnul Isus este Înţelepciunea personificată (la propriu şi la figurat) a lui Dumnezeu, coborâtă în lumea noastră. Toate profeţiile şi previziunile Domnului Isus s-au împlinit şi continuă să se împlinească. În virtutea acestei înţelepciuni visurile lui Faraon, două la număr, au fost explicate de Iosif. Pe de altă parte, în Hristos locuieşte toată plinătatea dumnezeirii. (Col. 1.19) Când paharnicul lui Faraon a fost eliberat, Iosif i-a spus: „Aminteşte-ţi de mine când îţi va merge bine!” Domnul Isus a făcut cu ocazia Cinei de Taină o declaraţie asemănătoare pe care credincioşii o împlinesc de fiecare dată când sunt prezenţi la această importantă sărbătoare: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” (Luca 22.19) Iar la 1 Corinteni 11.25 apostolul Pavel ne dă aceeaşi informaţie şi pentru rodul viţei, care reprezintă sângele Domnului Isus Hristos: „Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâteori veţi bea din el.”” Mai reţinem smerenia lui Iosif, când a zis în faţa lui Faraon: „Nu eu, ci Dumnezeu!” (Gen. 40.8) Domnul Isus a zis: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre! ... Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Mat. 11.28-29) Cei doi întemniţaţi care au primit verdicte cu totul diferite ilustrează două destine pentru oameni în veşnicie: unii vor fi mântuiţi, alţii vor fi pierduţi. Înălţarea lui Iosif în Egipt, când Faraon îi dă titlul de „Descoperitor de taine” (Ţafnat-Paeneah) şi-l căsătoreşte cu Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On, corespunde în paralela cu Domnul Isus cu revenirea Sa vizibilă pe norii cerului împreună cu Biserica pentru a-Şi lua Împărăţia de 1000 de ani. Inima lui Faraon era în mâna Domnului „ca un râu de apă”, pe care Dumnezeu îl îndreaptă unde vrea El. (Prov. 21.1) Aşa cum va fi şi inima împăratului Cir, mult mai târziu, cu totul de partea lui Israel. Ne întrebăm cum a putut Faraon, fără să aştepte împlinirea visurilor, să-l pună pe Iosif în funcţia de administrator al Egiptului? Proverbe 21.1, citat mai sus, este explicaţia la această întrebare. Astfel, Iosif este primul dintre evrei la mare cinste în guvernele ne-evreilor. Căsătoria l-a făcut pe Iosif rodnic prin uitarea răului. Şi Iosif şi Domnul Isus aveau 30 de ani când au fost lansaţi în lucrarea de salvare pentru evrei: în cazul lui Iosif de la foamete, în cazul Domnului Isus de la pierzarea veşnică. Au fost mai întâi 7 ani de belşug şi apoi 7 ani de secetă, nu invers. Oamenii se învaţă uşor cu binele şi-L uită pe Dumnezeu imediat. Deoarece binelui din cei 7 ani de belşug i-a urmat răul celor 7 ani de secetă, egiptenii, în frunte cu Faraon, au fost nevoiţi să caute o soluţie. Dumnezeul evreilor le-a oferit pe tavă această soluţie, care era tânărul Iosif. Să nu uităm că mântuirea vine de la evrei, prin Isus Hristos, dar de aceasta au parte toate popoarele lumii. Iosif distribuie binecuvântările lui Dumnezeu înfometaţilor lumii, aşa cum, pe de altă parte face şi Domnul Isus Hristos cu bogăţiile spirituale ale vieţii eterne. Poposirea evreilor în Egipt a avut un scop ascuns şi înţelept, prin care Dumnezeu l-a protejat de poluarea morală a Cannanului (a se citi cap. 34 şi 38 din Geneza, care povestesc întâmplările dubioase şi imorale prin care au trecut Dina şi Iuda). Din Geneza 42, care marchează momentul coborârii evreilor în Egipt, vedem tactica şi strategia lui Iosif faţă de cei ce l-au vândut străinilor. El i-a pus la încercare, dar în acelaşi timp a şi plâns pentru ei. Astfel, dragostea lui Iosif pentru fraţii săi străluceşte în paralel cu mustrările tot mai mari menite să-i facă să se pocăiască (Gen. 42.21). Acelaşi lucru se va întâmpla cu evreii în timpul marii strâmtorări, când Isus din ceruri se va îngriji de fraţii Săi. Când, în sfârşit, Iosif decide să se descopere fraţilor săi, potrivit numelui pe care i l-a dat Faraon de „Descoperitor de taine”, asistăm la cea mai mişcătoare scenă din întreaga Biblie. În această descoperire plină de lacrimile lui Iosif, pentru că fraţii lui erau încremeniţi de uimire şi spaimă, Îi vedem imaginea detaliată şi completă a Domnului Isus în faţa poporului Israel. Cred că este interesant şi constructiv pentru sufletele noastre să urmărim în continuare elementele din culise ale acestei descoperiri extraordinare, care a însemnat o enormă descărcare emoţională. În cele două întâlniri cu Iosif, Iuda este mijlocitorul pentru Beniamin, semn care indică faptul că Domnul Isus pe cruce este garanţia Calvarului înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Cu mult tact şi răbdare, Iosif i-a condus pe fraţii săi pe drumul pocăinţei şi a recunoaşterii păcatelor lor. Această scenă anticipează în chip profetic împlinirea celor prevăzute în Zaharia 12.10: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu şi-l vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.” Putem consemna transformarea uriaşă a lui Iuda în urma întâlnirilor cu Iosif. Aceste schimbări au menirea să anuleze influenţa negativă a imoralităţii Canaanului, despre care cititorul ia cunoştinţă în capitolul 38 din Geneza. În capitolul 37 Iuda l-a vândut pe Iosif pe bani, fără să-i pese de durerea tatălui său Iacov, tot aşa cum un alt Iuda, în Noul Testament, îl va vinde pe Domnul Isus Hristos pe 30 de arginţi. După aceea în capitolul 43 se pune garant pentru Beniamin. În capitolul 44 îşi descarcă inima ca mediator, oferindu-se sclav în locul lui Beniamin, pentru a-l feri pe tatăl său de o durere insuportabilă. Prin urmare, Iuda parcurge cu succes drumul de la indiferenţă la sacrificiul de sine. Acesta este, fără îndoială, progresul harului. Când se descoperă fraţilor săi, Iosif îl pomeneşte de 5 ori pe tatăl său Iacov, asemănându-se astfel cu Hristos şi cu dorinţa Mântuitorului de a face voia Tatălui venind în lume pentru noi. În final, putem spune că Iacov este singurul erou al credinţei din Evrei 11 lăudat ca închinător înaintea lui Dumnezeu, trăsătură care i s-a transmis în mod inevitabil şi fiului său Iosif. S-ar merita, privind cu atenţie la viaţa şi la caracterul nostru, să ne întrebăm cu câte trăsături ne asemănăm cu Iosif şi cu Domnul Isus Hristos. Să nu punem la socoteală răul pe care alţii ni-l fac şi în cele din urmă să ajungem la concluzia că totul a contribuit la binele nostru comun prin faptul că nu ne-am răzbunat, ci dimpotrivă, am iertat totul după modelul iertării noastre de către Domnul Isus.